Ramon e taximetrist în Barcelona. Când aude direcția cursei, spre „Nou Camp”, se înfierbântă pe loc. „O să-i batem. Între Barcelona și Madrid nu e doar un război pentru fotbal. Noi suntem Catalunya. La Madrid e Guvernul și Palatul Regelui. Când spaniolii o duc rău, ei știu că de la Madrid li se trage”.
E ora 18:30. Ar mai fi o jumătate de oră până la ceea ce spaniolii numesc în aceste zile „Meciul secolului. Mai mult decât meciul secolului”. Scaunele roșii și albastre de pe „Camp Nou” strălucesc. Ploaia care a căzut? Curățenia? Nu sunt mai mult de 8.000, hai, 10.000 de spectatori. Vocile care însoțesc însă imnul Barcelonei, preluat din boxele uriașe care au împânzit stadionul, se aud în așa fel încât ai impresia că arena e full. Ora 18:55. Acum e chiar full. O sută de mii de oameni care cunosc un singur refren. „Barça, Barça, Barçaaaa!!!”. Mai precis, 97.138 de oameni, cum vor anunța ziarele de a doua zi. „Sport”, 32 de pagini despre meci!
De la masa presei, „cocoțată” la ultimul inel al tribunelor, gazonul pare lucrat la photoshop. Milioanele de fire de iarbă, chiar, câte fire de iarbă are un teren de fotbal?, par aliniate. Niciunul mai mare decât restul. Apropo de ziare. Spania are patru cotidiene de sport: As, Marca, Sport și El Mundo Deportivo. În zilele dinaintea partidei, fiecare a alocat pentru „El Clasico” între 15 și 20 de pagini. Fiecare. Luni, cronicile au întrecut recordurile din zilele precedente. Sport, de exemplu, a mers până la pagina 32!
Cine e ursulețul Dubu
Au ieșit echipele! Corul celor 97.138 de voci sparge aerul. „Barça, Barça, Barçaaaa!”. Crainicul rostește jucătorii și numerele de pe tricouri. „Numero uno, Casillaaas!”. Nu se aude nimic. Deja la Albiol, al treilea madrilen în ordinea posturilor, crainicul putea renunța liniștit la demers. Oricum nu se mai auzea nimic. A ajuns la Barcelona… 97.138 de „ole-uri” însoțesc numele jucătorilor lui Guardiola. La centrul terenului stau aliniați cei 22 de jucători care valorează aproximativ jumătate de miliard de euro! În fața lor, 22 de copii, fiecare cu câte un ursuleț în brațe. Pe ursuleț îl cheamă Dubu și e mascota unei campanii desfășurate sub egida Unicef pentru atragerea de fonduri către copiii bolnavi de SIDA. Deodată, în maximum două sau trei secunde, tribuna a II-a se colorează în roșu, albastru și galben. Plus inscripția „Barça 1899 – 2009”. 110 ani de la înființarea clubului, sărbătorită chiar în ziua meciului, pe 29 noiembrie. Zeci de mii de plăcuțe aliniate în două sau trei secunde. Arbitrul Undiano Mallenco dă startul.
„Zecele” lui Ibrahimovic
Minutul 12, lovitură liberă pentru Real. Cristiano Ronaldo și Kaka, lângă minge. Nu e mai mare de un metru distanța dintre ei. Comunică din priviri. Prin cuvinte le-ar fi imposibil în corul imens de fluierături. Peste șase minute vine marea ocazie a lui Ronaldo. Valdes respinge cu piciorul. Jumătate din „Camp Nou” oftează, cealaltă jumătate izbucnește în urale. Pentru Valdes și pentru toată echipa Barcelonei care știe că are în spate 97.138 de fani și alte milioane acasă sau în cele 51 de cinematografe în care s-a proiectat meciul. Minutul 40. Un fault în atac al lui Henry aproape de poarta Realului. Casillas întârzie să repună. Mută mingea. Mai în stânga. „Camp Nou” fluieră. Casillas s-a răzgândit. O mută în dreapta. Corul crește. Casillas forțează. O dă mai înapoi acum. Corul e asurzitor. Dacă pe „Camp Nou” în acele momente ar fi existat un aparat de măsurat volumul, el ar fi fost pulverizat. Ieri, cotidianul El Mundo Deportivo a publicat un tabel cu intensitatea aplauzelor, dar și a huiduielilor. Pe o scară până la 10, momentul cu portarul Realului a primit nota 9. Golul lui Ibrahimovic „a luat” 10 (vezi infografic jos).
Plonjoanele tip kamikaze ale lui Puyol
Finalul a încununat meciul. Zeci de mii de oameni au privit ultimele trei minute în picioare. Când Undiano Mallenco a fluierat pentru ultima oară, din boxe a răsunat din nou imnul, preluat, ca și la început, de tot stadionul. Transmisia TV s-a încheiat cu un prim-plan al lui Carles Puyol, căpitanul Barcelonei, cu fața desfigurată de bucurie după golul lui Ibrahimovic. Era imaginea bucuriei, deși 97.138 de oameni au plecat către casă cu amintirea celor trei faze în care Puyol a salvat prin plonjoane tip kamikaze poarta lui Valdes de la gol: în minutele 25, în fața lui Marcelo, 52, contra lui Higuain, și 69, singur cu Benzema. Cu amintirea acestor faze și cu regretul că un asemenea meci e doar o dată pe an și a durat doar 93 de minute.
Messi m-a impresionat
Prezent la meci, fostul căpitan al Barcelonei mărturisește că la fiecare „El Clasico” regretă că s-a lăsat de fotbal.
Ce te-a impresionat mai mult la acest Barça – Real? Au fost mai multe. În principal, prestația lui Messi, puterea lui de a scoate din joc trei sau patru adversari. Și ce adversari! Apoi, prestația lui Puyol, forța lui incredibilă de luptă. Mamăăă… ce alunecări a putut să facă! Și pe terenul acela udat de o ploaie torențială înaintea partidei. Ratezi un astfel de plonjon, te trezești în tribună! Odată, într-un Barça – Real am făcut un plonjon disperat la Roberto Carlos, mi-a reușit, dar mă gândeam după meci că dacă-i „intra” vreun dribling, ajungeam pe „Mini Estadi”, arena mai mică, la vreo sută de metri de „Nou Camp”!
Și al treilea aspect? Respectul jucătorilor, unii față de ceilalți. Jucători de sute de milioane, pentru care fiecare dintre cele două cluburi achită salarii de sute de milioane!
Atmosfera? Fantastică, dar așa e de fiecare dată. E singurul lucru neschimbat față de anii în care am jucat și eu un asemenea meci. La fiecare Barça – Real mă apucă regretul că nu mai joc fotbal.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER