„Barça, Barça, Barçaaa!”**

Ramon e taximetrist în Barcelona. Când aude direcția cursei,
spre „Nou Camp”, se înfierbântă pe loc. „O să-i batem. Între
Barcelona și Madrid nu e doar un război pentru fotbal. Noi suntem
Catalunya. La Madrid e Guvernul și Palatul Regelui. Când spaniolii
o duc rău, ei știu că de la Madrid li se trage”.

E ora 18:30. Ar mai fi o jumătate de oră până la ceea ce
spaniolii numesc în aceste zile „Meciul secolului. Mai mult decât
meciul secolului”. Scaunele roșii și albastre de pe „Camp Nou”
strălucesc. Ploaia care a căzut? Curățenia? Nu sunt mai mult de
8.000, hai, 10.000 de spectatori. Vocile care însoțesc însă imnul
Barcelonei, preluat din boxele uriașe care au împânzit stadionul,
se aud în așa fel încât ai impresia că arena e full. Ora 18:55.
Acum e chiar full. O sută de mii de oameni care cunosc un singur
refren. „Barça, Barça, Barçaaaa!!!”. Mai precis, 97.138 de oameni,
cum vor anunța ziarele de a doua zi.

„Sport”, 32 de pagini despre meci!

De la masa presei, „cocoțată” la ultimul inel al tribunelor,
gazonul pare lucrat la photoshop. Milioanele de fire de iarbă,
chiar, câte fire de iarbă are un teren de fotbal?, par aliniate.
Niciunul mai mare decât restul.
Apropo de ziare. Spania are patru cotidiene de sport: As, Marca,
Sport și El Mundo Deportivo. În zilele dinaintea partidei, fiecare
a alocat pentru „El Clasico” între 15 și 20 de pagini. Fiecare.
Luni, cronicile au întrecut recordurile din zilele precedente.
Sport, de exemplu, a mers până la pagina 32!

Cine e ursulețul
Dubu

Au ieșit echipele! Corul celor 97.138 de voci sparge aerul.
„Barça, Barça, Barçaaaa!”. Crainicul rostește jucătorii și numerele
de pe tricouri. „Numero uno, Casillaaas!”. Nu se aude nimic. Deja
la Albiol, al treilea madrilen în ordinea posturilor, crainicul
putea renunța liniștit la demers. Oricum nu se mai auzea nimic. A
ajuns la Barcelona… 97.138 de „ole-uri” însoțesc numele
jucătorilor lui Guardiola. La centrul terenului stau aliniați cei
22 de jucători care valorează aproximativ jumătate de miliard de
euro! În fața lor, 22 de copii, fiecare cu câte un ursuleț în
brațe. Pe ursuleț îl cheamă Dubu și e mascota unei campanii
desfășurate sub egida Unicef pentru atragerea de fonduri către
copiii bolnavi de SIDA. Deodată, în maximum două sau trei secunde,
tribuna a II-a se colorează în roșu, albastru și galben. Plus
inscripția „Barça 1899 – 2009”. 110 ani de la înființarea clubului,
sărbătorită chiar în ziua meciului, pe 29 noiembrie. Zeci de mii de
plăcuțe aliniate în două sau trei secunde. Arbitrul Undiano
Mallenco dă startul.

„Zecele” lui
Ibrahimovic

Minutul 12, lovitură liberă pentru Real. Cristiano Ronaldo și
Kaka, lângă minge. Nu e mai mare de un metru distanța dintre ei.
Comunică din priviri. Prin cuvinte le-ar fi imposibil în corul
imens de fluierături. Peste șase minute vine marea ocazie a lui
Ronaldo. Valdes respinge cu piciorul. Jumătate din „Camp Nou”
oftează, cealaltă jumătate izbucnește în urale. Pentru Valdes și
pentru toată echipa Barcelonei care știe că are în spate 97.138 de
fani și alte milioane acasă sau în cele 51 de cinematografe în care
s-a proiectat meciul. Minutul 40. Un fault în atac al lui Henry
aproape de poarta Realului. Casillas întârzie să repună. Mută
mingea. Mai în stânga. „Camp Nou” fluieră. Casillas s-a răzgândit.
O mută în dreapta. Corul crește. Casillas forțează. O dă mai înapoi
acum. Corul e asurzitor. Dacă pe „Camp Nou” în acele momente ar fi
existat un aparat de măsurat volumul, el ar fi fost pulverizat.
Ieri, cotidianul El Mundo Deportivo a publicat un tabel cu
intensitatea aplauzelor, dar și a huiduielilor. Pe o scară până la
10, momentul cu portarul Realului a primit nota 9. Golul lui
Ibrahimovic „a luat” 10 (vezi infografic jos).

Plonjoanele tip kamikaze ale lui
Puyol

Finalul a încununat meciul. Zeci de mii de oameni au privit
ultimele trei minute în picioare. Când Undiano Mallenco a fluierat
pentru ultima oară, din boxe a răsunat din nou imnul, preluat, ca
și la început, de tot stadionul. Transmisia TV s-a încheiat cu un
prim-plan al lui Carles Puyol, căpitanul Barcelonei, cu fața
desfigurată de bucurie după golul lui Ibrahimovic. Era imaginea
bucuriei, deși 97.138 de oameni au plecat către casă cu amintirea
celor trei faze în care Puyol a salvat prin plonjoane tip kamikaze
poarta lui Valdes de la gol: în minutele 25, în fața lui Marcelo,
52, contra lui Higuain, și 69, singur cu Benzema. Cu amintirea
acestor faze și cu regretul că un asemenea meci e doar o dată pe an
și a durat doar 93 de minute.

Messi m-a
impresionat

Prezent la meci, fostul căpitan al Barcelonei mărturisește că la
fiecare „El Clasico” regretă că s-a lăsat de fotbal.

Ce te-a impresionat mai mult la acest Barça –
Real?
Au fost mai multe. În principal, prestația lui Messi, puterea lui
de a scoate din joc trei sau patru adversari. Și ce adversari!
Apoi, prestația lui Puyol, forța lui incredibilă de luptă.
Mamăăă… ce alunecări a putut să facă! Și pe terenul acela udat de
o ploaie torențială înaintea partidei. Ratezi un astfel de plonjon,
te trezești în tribună! Odată, într-un Barça – Real am făcut un
plonjon disperat la Roberto Carlos, mi-a reușit, dar mă gândeam
după meci că dacă-i „intra” vreun dribling, ajungeam pe „Mini
Estadi”, arena mai mică, la vreo sută de metri de „Nou Camp”!

Și al treilea aspect?
Respectul jucătorilor, unii față de ceilalți. Jucători de sute de
milioane, pentru care fiecare dintre cele două cluburi achită
salarii de sute de milioane!

Atmosfera?
Fantastică, dar așa e de fiecare dată. E singurul lucru neschimbat
față de anii în care am jucat și eu un asemenea meci. La fiecare
Barça – Real mă apucă regretul că nu mai joc fotbal.