Clarence Seedorf sau fața nevăzută a fotbalului (I)

Marele derby al Italiei, partida Juventus – Milan, constituie o bună ocazie pentru jurnaliști să îi chestioneze pe protagoniștii acestui meci. În context, un interviu cu Seedorf este foarte nimerit, ideile despre viață și despre fotbal ale celui care a câștigat trei Cupe ale Campionilor cu trei echipe diferite fiind extrem de interesante și demne de luat în seamă.

Puțină lume ar fi pariat pe faptul că Seedord este mai mult decât o mediocritate din punct de vedere intelectual. Ei bine, din rândurile care urmează veți vedea că lucrurile nu stau deloc așa. Dimpotrivă, olandezul este un tip inteligent, iar părerile sale sunt de un bun simț care poate surprinde. Cu mențiunea că rândurile care urmează au fost consemnate de La Reppubblica, cotidian care apare în Cetatea Eternă, vă prezentăm mai jos un rezumat al interviului.

– Seedorf, am dori să discutăm puțin despre fotbal și despre responsabilitate socială. De acord?
– Cu plăcere. Plecăm de la un fapt pe care nu-l poate nega nimeni. Fotbalul oferă o vizibilitate enormă și, în schimb, lansează semnale. Sunt indivizi care profită de aceste lucruri, alții care nici măcar nu le realizează, cu atât mai puțin să știe să profite sau să se bucure. Ca o părere personală, cred că noi, fotbaliștii, trebuie să dăm un exemplu și să ne comportăm corect pe terenul de joc. Mulți dintre cei care ne privesc sunt copii și, după cum știe o lume întreagă, copiii au tendința de a-i imita pe cei mari.

Cassano, de exemplu. Un tip care îmi este foarte simpatic dar, după ce marchează un gol se duce și trage un șut în fanionul de la colțul terenului și pe care, de cele mai multe ori, îl și rupe. Bineînțeles, acest gest va fi reluat de televiziune de mai multe ori decât golul pe care l-a înscris și puteți paria că puștii vor imita momentul său de nebunie. Deși, de fapt, esența fazei era golul. Golul este esența fotbalului. Dar gândiți-vă că acesta este primul exemplu care îmi vine în minte, am putea extinde discuția despre flegme, lovituri cu cotul, proteste, înjurături etc. Atâta timp cât suntem sub lumina reflectoarelor trebuie să fim serioși și responsabili. Îți pierzi capul pentru o singură secundă și Hop!… ajungi pe youtube! Și cine te vede acolo? Păi, tot copiii…

– Am înțeles că în Olanda există spații de joacă pentru copii, dar și locuri special amenajate pentru pensionari?!?
– Mie mi se pare logic să fie așa. Puștii preferă fotbalul sau baschetul, cei mai în vârstă joacă „boules” (un joc de origine necunoscută, probabil bască, și care constă în aruncarea unui mingiuțe cât mai aproape de un loc fix predeterminat). Știu că aici, în Italia, exista percepția că Olanda este un loc perfect pentru a te integra. Ei bine, vă contrazic. Am trăit pe propria-mi piele felul în care lucrurile acestea au involuat. În Olanda există rasism! Deci, nu-i băgați pe tineri și pe bătrâni la un loc, eu cred că ideea de creuzet nu merge întotdeauna. Iar faptul de a-i separa după pasiunea fiecăruia nu înseamnă separatism! Ce-i drept, s-ar putea ca atunci când voi fi mai în vârstă să mă simt exclus. Fiecare poate vedea aceste lucruri în felul lui.

– Hai să discutăm un pic și despre felul în care funcționează școala de fotbal olandeză. Este adevărat, de exemplu, că puștii sunt puși să joace pe toate posturile tocmai în ideea că, într-un viitor oarecare, puși într-o situație delicată, să știe să se orienteze și să continue faza cum trebuie?
– E adevărat și personal cred că este o idee bună. Am jucat pe toate posturile sau aproape, cu excepția rolului de portar sau de fundaș stânga. Junior fiind, am jucat stoper și-mi aduc aminte că un ziar batav m-a notat cu 8, iar autorul articolului susținea că fotbalul olandez are un nou Wouters! Oricum, mie-mi place să joc cu numărul 10, același pe care l-am avut când eram copil. Plus că și tatăl meu, care a fost fotbalist și el, a jucat tot cu acest număr pe spate.

– Deci îți place ideea de a organiza. Să înțelegem că asta e o chestie de familie?
– Bunicul meu, Frederick, era fiul unui sclav. Avea rădăcinile în Africa, sigur undeva pe coasta orientală. Omul nu povestea tâmpenii și nici nu vroia să readuca în copilăria mea amintirile de sclav ale părintelui său. A avut 19 copii, a murit la 98 de ani, cu zâmbetul pe buze. De altfel, strada care duce la stadionul din Paramaribo (capitala Surinamului, fostele Antile Olandeze n.n.) îi poartă numele. Pe urmă, mi-aduc aminte de Almere (orășel lângă Amsterdam), un loc în care nu era indicat să ieși singur pe stradă.

Ei bine, după introducerea politicii de playground (fiecare stă și se joacă într-un spațiu anume), nivelul de criminalitate a scăzut cu 30%. Sigur, este discutabil acum ceea ce înțelege fiecare prin criminalitate. Olanda este o țară foarte permisivă… Una peste alta, orașele europene au, aproape toate, o mare problemă. Oameni de diferite culori, rase și naționalități s-au autoizolat (sau li s-a impus acest lucru) și trăiesc separat unii de alții. Chiar Ibrahimovic mi-a povestit că și în Suedia, iarăși o țară despre care unii au numai păreri bune, există grave probleme sociale. Despre Paris sau Londra, ce să mai zic? Acolo nu mai e mult până la o revoltă în cel mai pur sens al cuvântului.

– Cum sunt aceste lucruri în Italia?
– Aici fotbalul alimentează ura primară și Dvs, presa în general, ar trebui să conștientizați acest lucru. În Italia există ură de moarte, ca într-un război nedeclarat, în care toți scrâșnesc din dinți și ascund arme albe sub anteriuri. Nu vreau să exagerez, dar este suficient să privești puțin fețele tifosi-lor si vei trage niște concluzii nu prea plăcute. Vreau să știe toată lumea că pentru mine, care sunt sportiv, nu există dușmani, ci numai adversari, și asta numai în timpul celor 90 de minute.

– Cine a fost primul tău antrenor la Ajax?
– Hermann Boorman, un tip finuț, dar care nu prea se pricepea la fotbal. Ce vreți, ciclismul rămâne marea pasiune a olandezilor, iar Boorman provenea din lumea sportului cu pedale. Când spun că lucrurile au evoluat în rău, inclusiv la Ajax, mă refer la faptul că un antrenor la copii se visează deja tehnician la prima echipă. Boorman nu era așa, pentru el important era să ne vadă că râdem, că ne bucurăm de viață și că ne suportăm unii pe ceilalți, indiferent de originea etnică sau socială. Un tip deosebit căruia îi port și pentru care am și astăzi un mare respect.

Viitorul unei națiuni se joacă la nivel mental, restul sunt gogoși. Uite, eu mă judec pe mine însumi ca fiind un tip norocos, departe de a fi perfect, dar chiar mă bucur ca am niște defecte. Trăiesc cu ochii deschiși, știu că încă există potențial de creștere, inclusiv din punct de vedere spiritual.

Sfârșitul primei părți; mâine, restul interviului

traducere și adaptare de Octavian METONI