Sharjah este al treilea cel mai mare oraș al Emiratelor Arabe Unite și capitala emiratului cu același nume. Orașul vine cumva în prelungirea Dubaiului și dacă nu te interesează sau nu știi acest lucru nici nu realizezi trecerea. E considerat centrul cultural al emiratelor și cel mai religios din țară. Teoretic, nu există viață de noapte, nu se bea deloc alcool, nu se iese la restaurante, codul vestimentar e mai strict, cu cât mai puțină piele la vedere, moscheile se înșiră pe străzi ca farmaciile la noi, unele având strălucirea unor adevărate palate și lista poate continua. De un an însă, în Sharjah a apărut ceva nou. De fapt, corect spus, a reapărut: fotbalul.
Prima campioană din istoria Emiratelor, Sharjah FC, câștigătoarea sezonului inaugural al UAE League (1973-1974) a revenit pe harta performanței, cu trei trofee în câteva luni, la fel de multe ca tot ce s-a câștigat în ultimii 20 de ani.
Omul din spatele lor e un român, localnici îi spun Cosmin, noi își zicem și Olăroiu, întors în fotbalul Golfului, după trei ani petrecuți în China, unde a câștigat campionatul cu Jiantsu și drept răsplată a primit o „țeapă” de vreo zece milioane de dolari, deoarece patronul a desființat clubul ca să nu-și plătească datoriile.
În biroul său de la club, Oli pare neschimbat. Nu l-am văzut de șase ani, de când antrena la Al Ahli și l-am vizitat tot în Dubai. Doar părul parcă ceva mai cărunt, o pereche de ochelari aruncați pe birou și câteva kilograme în plus ar putea fi trecute la noutăți. Aparițiile sale în România au fost din ce în ce mai rare, poate și pentru că, dincolo de discreție, pentru el acasă înseamnă acum Dubai. Și-a construit o casă de la zero aici, are afaceri aici, antrenează aici. Nu ascunde că îi este dor uneori de România, pentru că, după cum se exprimă, acolo este „prima casă”.
Sharjah FC s-a schimbat radical după venirea lui în noiembrie 2021. Conform palmaresului, clubul abia al patrulea ca tradiție din Emirate, după Al Ain, Al Ahli și Al Wasl, având performanțe răzlețe și fără continuitate. Din 2003 până la venirea lui Oli a câștigat o data titlul, o data Cupa Președintelui și o data Supercupa. „Hai să-ți arăt ce a făcut Cosmin aici!”, mi-a zis cu mândrie, un directoraș sportiv de la echipă conducându-mă către o sală de forță impresionantă, un vestiar mare și modern, în prelungirea căruia se află un centru de recuperare, dotat inclusiv cu criosaună. Totul strălucește de curățenie, ți-e și jenă să intri încălțat. În vestiar, deasupra locurilor, sunt afișate pozele fotbaliștilor. Pjanici (Bosnia), Paco Alcacer (Spania), Manolas (Grecia) și Caio (Brazilia) sunt ușor de recunoscut.
„Când am venit aici, primul lucru pe care l-am cerut a fost să am condiții de lucru. Nu pot să-mi fac treaba ca lumea, dacă nu am condiții”, mi-a mărturisit Oli. „Am schimbat destul de multe la echipă, dar încă mai avem de lucru”, a mai punctat el. Dintre cele patru trofee care au fost puse în joc sezonul acesta, Sharjah a câștigat două și este în semifinalele Cupei Ligii, deci și-ar putea adjudeca trei.
A ratat doar campionatul, deși îl începuse perfect. Titlul contează însă cumva mai puțin, importantă e Cupa Președintelui, trofeul acordat în onoarea celui care conduce statul. Sharjah l-a câștigat după o finală nebună cu Al Ain, decisă la penalty-uri, după executarea a 28 de lovituri de la punctul cu var. Victoria a fost cu atât mai importantă cu cât, să bați Al Ain e ca și cum băteai Steaua pe vremuri. Echipa condusă încă de ucraineanul Rebrov, care va prelua însă naționala țării sale, are cele mai multe titluri din istorie. Plus că ambiția șeicilor e uriașă, iar mulțumirea celui care finanțează echipa lui Oli a fost potențată de faptul că Sharjah i-a smuls lui Al Ain două trofee, dintre cele trei pe care le-a cucerit în ultimul an. Răsplata a însemnat 10 milioane de dirhami (aproximativ 2,5 milioane de euro) primă de obiectiv pentru toată echipa.
Cum e să lucrezi în mediul acesta? O întrebarea care i se pune cel mai des lui Olăroiu, urmată de care e secretul rețetei de succes? Mulți cred că există o rețetă de succes, ținând cont că dintre cele 20 de trofee cucerite de antrenorul român, 17 au fost în această zonă. „Nu am o rețetă specială, rețeta mea e munca, pasiunea și motivația. Eu mi-am dorit dintotdeauna să fiu antrenor. Mi se părea așa ceva fascinant, ca un joc. Să zicem ca un lego de acum, pe vremea mea nu exista lego, noi jucam fotbal toată ziua, băgam alunecări și pe ciment. La 26 de ani mi-am luat carnetul de antrenor și de atunci mereu am stat pe capul celor cu care am lucrat. Întrebam de ce așa și nu așa, făceam scenarii personale, așezări, în mintea mea eram un antrenor paralel cu cei care mă antrenau. Faptul că nu mi-am pierdut motivația mă bucură și pe mine, cred că e dat și de dorința mea de descoperi mereu ceva nou, de a inova, de a învăța”, mi-a spus Oli, care, în ziua în care ne-am întâlnit, a venit mai devreme cu o oră ca de obicei pentru că avea o idee și era nerăbdător să o pună în aplicare.
Îl întreb dacă își mai amintește vremurile când a plecat de la Steaua la Carpați Nehoiu, în liga a treia, ca jucător. „Cum să nu, alea sunt cele mai frumoase amintiri, de acolo am plecat la Gloria Buzău. Când o iei de jos simți altfel succesul. Faptul că eu m-am însurat de tânăr (n.r. e căsătorit cu Luminița de la 18 ani) și că am avut copil (n.r. Daniel Antonio are 33 de ani) au fost două lucruri esențiale în cariera mea. M-au motivat enorm. Când te duci acasă și îi vezi pe cei de lângă tine fericiți pentru tine e ceva special. Lucrurile astea pe mine m-au ajutat să cresc. În timp, mi-am dat seama că cel mai important e ca seara, când închei o zi, cel mai important e să fii tu împăcat cu tine și să fii convins că ai făcut tot ce ai putut ca în ziua respectivă totul să fie bine. Pierzi, câștigi, deja nu mai are importanță”, spune Oli.
Pentru cei care nu-și amintesc sau nu știu, Olăroiu a debutat la seniori la Carpați Nehoiu, o echipă mică din județul Buzău, unde a plecat după terminarea junioratului la Steaua.
În 1988 era angajat ca muncitor forestier la Fabrica de Prelucrare a Lemnului din oraș, pe atunci una dintre cele mai mari din sud-estul Europei. În singurul lui sezon acolo, la 19 ani, el a contribuit decisiv la promovarea echipei în liga secundă, marcând golul în ultimul meci, contra Rafinorului Ploiești. Juca fundaș sau mijlocaș central, dar adesea era trimis în atac ca să se bată cu fundașii adverși. Colegii și-l amintesc ca pe un fanatic la fotbalului, uneori se antrena și seara târziu, îi rugase pe cei de la stadion să pună niște reflectoare improvizate, ca să poată alerga.
De la Nehoiu, a trecut la Gloria Buzău, apoi MECON București, Girueta și abia la 23 de ani la Progresul, devenită FC Național. Apoi Craiova, Coreea de Sud și Japonia.
La Sharjah FC, locul unde își desfășoară acum activitatea, Oli are un lot numeros, dar care a fost măcinat de accidentări. Teoretic, vedetele echipei sunt Pjanici (ex-Roma, Juventus, Barcelona), Manolas (ex-Roma, Napoli, Olympiakos) și Alcacer (ex- Valencia, Dortmund, Barcelona, Villareal). Dacă te uiți însă pe cifrele lor, n-ai zice că au ajutat prea mult echipa. Paco Alcacer, spre exemplu, atacant spaniol de 29 de ani, cu 19 selecții și 12 goluri la națională, a punctat de opt ori în 24 de partide. Ceva mai bine stau Caio, fost la Benfica (21 meciuri/9 goluri) și Djaniny, venit în iarnă de Trabzonspor (8 meciuri/5 goluri). E greu de spus ce nu se leagă în randamentul lor.
Îmi amintesc că Viorel Moldovan pleca în 2003 la Al Wahda, o echipă din Abu Dhabi, după ce fusese golgheter la Fenerbahce și Nantes. „După încălzire am simțit că am dat totul”, a mărturisit el, acuzând condițiile termice de acolo. A jucat un singur meci, apoi s-a întors în Europa și a fost din nou golgheter la Servette Geneva, Poli Timișoara și Rapid. La Timișoara, chiar sub conducerea lui Olăroiu.
Regulile sunt diferite la arabi, dar fotbalul e cumva același, ca peste tot în lume. O spune antrenorul român: „Pe noi, dacă ne duci mâine și la Divizia C, pe unde am jucat eu, ne comportăm la fel, facem lucrurile la fel, evident adaptându-le condițiilor de acolo”. Când spune noi, Olăroiu se referă la el și stafful lui. Are probabil cea mai longevivă echipă din istoria fotbalului românesc. Cătălin Necula, fiul lui Rică Răducanu, e cu el din 2005. Gabriel Caramarin și Eugen Nae, din 2013. Ultimul e antrenor cu portarii și l-a înlocuit cu succes în staff pe legendarul Vasile Iordache.
La Sharjah, Oli îi mai are pe Ferdinando Hippoliti (preparator fizic), Radu Paligora (medic), Nelu Buduga (maseur), translatorul Hussein (libanez care vorbește perfect românește) și Rareș Ene (video analist). Doar Paligora și Ene sunt veniți de un an, restul sunt de o viață în aceeași echipă.
Și totuși, care e principala problemă pe care o poate avea un antrenor care vine în Golf, îl întreb pe Olăroiu, care a petrecut ultimii 15 ani în străinătate, 12 aici și 3 în China. „Cred că e important e să te faci înțeles. Noi, ca antrenori, transmitem un mesaj. În funcție de mesajul nostru, fotbalistul reacționează. Trebuie să ții cont că aici principala motivație nu sunt banii. Pe vremea mea, fotbalul era o oportunitate de a ieși din sărăcie, sau hai să nu fiu așa dur, din normalitate, pentru că pe vremea comunismului, majoritatea eram săraci. Aici sunt fotbaliști milionari. Mulți nu joacă pentru bine. Provocarea mea e să-i fac să se concentreze cât mai mult la fotbal și să respecte ce stabilim, atât în joc, cât și după ce ies pe poarta stadionului”, spune Oli.
Nivelul e deja altul. În pregătirea lui Olăroiu un factor important îl reprezintă programarea neuro-lingvistică. NLP, cunoscută și sub numele metaforic de „ghid de utilizare pentru creierul uman”, este considerată astăzi cea mai puternică tehnologie pentru succes. Teoretic, ea ține de abilitatea de a înţelege punctul de vedere al celuilalt și de a intra pe segmentul gândirii sale, ca să poți relaţiona eficient.
Practic, pe românește spus, înseamnă ca atunci când un fotbalist e „cu fundul în sus” să știi cum să-l iei și să reziști tentației de a reacționa după metoda Halagian, cu scopul de a scoate tot ce poți mai bun de la el. „Meseria mea e legată de oameni. Interacționez cu ei, lucrez cu ei. Am avut sute de fotbaliști sub comandă, fiecare vine cu problemele lui, cu trăirile lui, cu emoțiile. Eu trebuie să știu să i le gestionez în relația cu echipa, nu neapărat cu mine. Sunt multe lucruri pe care și eu le-am învățat și în care n-aș fi crezut niciodată”, mărturisește Olăroiu.
Cred că cel mai mult în viață contează caracterul, mai mult chiar decât intelectul sau talentul. Dacă ai un caracter puternic poți reuși mai ușor – Cosmin Olăroiu
Psihologia lui seamănă mult cu ceea ce descrie Carlo Ancelotti în cartea sa „Cum să câștigi inimile, mințile și meciurile”, în care explică că există mijloace prin care empatia, răbdarea și comunicarea devin calități pe care toți managerii de echipe, și nu numai ei, le pot stăpâni atât în viata de zi cu zi, cât și pe plan profesional.
„Ceea ce învățăm de la Carlo Ancelotti este să promovăm metoda tăcută când ne aflăm la conducere – cu un stil relaxat, empatic și centrat pe ideea că jucătorii ating performanța atunci când se simt confortabil, nu când se află sub presiune”, a fost caracterizarea făcută de Financial Times operei actualului antrenor de la Real Madrid, care a câștigat 25 de trofee în cariera lui, la Juventus, Milan, Chelsea, PSG, Bayern Munchen și Real Madrid.
Un antrenor în spatele căruia, Olăroiu calcă apăsat. Cu 20 de trofee în palmares, românul e pe locul 11 all-time, și are șanse mari de a-i depăși pe Trappatoni (23), Jock Stein (26), Scolari (26), Hitzfeld (28) și Lobanovski (30), retrași din activitate. Lider incontestabil la acest capitol e Alex Ferguson, cu 49 de trofee, urmat la mare distanță de românul Mircea Lucescu (35) și Guardiola, cu 32, care însă își poate adăuga în următoare lună alte 3 victorii finale: titlul, Cupa Angliei (e în finală cu Manchester United) și Champions League (în semifinale cu Real Madrid).
Am stat cu Oli câteva ore bune, am vorbit vrute și nevrute, de la Stanciu la Modrici (hint pentru cunoscători), și de la cum (nu) rupe norii Ronaldo în Arabia Saudită la cum nu va ajunge Messi tot acolo. Vă spun sincer că mi-a fost rușine să-l întreb de Gigi Becali, FCSB sau Steaua, naționala României și alte mondenități sportive, în primul rând pentru că a fost o vizită prietenească și nu de lucru, iar ce am vorbit nu au fost declarașii oficiale. În același timp, văzându-l cât de absorbit e de munca pe care o face acolo, m-aș fi simțit ca un beduin care se interesează dacă va fi polei săptămâna viitoare în Alaska.
Am remarcat însă că, la 53 de ani, are aceeaşi atenţie distributivă și mizează pe aceeaşi organizare perfectă. Cred că unul dintre secretele lui este capacitatea de a diseca orice amănunt până la ultima virgulă. Nu mi-l închipui să rateze vreun aspect. A vorbit aprins despre o fentă făcută de X în prima repriză şi apoi a trecut rapid să-şi exprime nemulţumirea faţă de faptul că Y nu strânge bine în bandă pe faza de apărare, în anumite momente ale jocului. Oli are tot felul de scheme şi fişe în biroul său. Documentarea e mama oricărui progres. Dacă nu ştii ce ai, nu ştii ce îţi lipseşte.
Și tot de la el am aflat că e fan BJJ. Mi-au trebuit câteva secunde ca să procesez, primul gând mi-a fugit la BGG și am gândit că o fi vreo ramură de la BGS. Zic, ce treabă o avea cu ăștia de la pază. Apoi mi-a picat fisa, pentru că într-un podcast realizat de Damian Drăghici, într-una dintre puținele lui apariții în online, Oli a povestit că practică Jiu-Jitsu Brazilian un sport de contact care se bazează pe principiul folosirii cât mai eficiente a tehnicii și în special a pârghiilor, în dauna atributelor fizice (greutate, forță explozivă, alonjă etc.), prin care un practicant are șanse de reușită ridicate în luptă, în fața unui adversar superior din punct de vedere fizic. E un sport, care susține el, i-a dezvoltat gândirea, fiind un fel de șah fizic, în care dacă nu anticipezi măcar o mutare înaintea adversarului ești învins. Din păcate pentru el, Olăroiu resimte dureri la șoldul operat și a lăsat-o mai moale cu sportul.
Ancorat în fotbalul din Golf, Oli pare distanțat de fotbalul românesc: „Când să mă uit? Eu vin la stadion la 16:30 și plec după cinci ore. Mai fac o oră până acasă. Știu cam ce se întâmplă dar nu pot să-mi dau cu părerea. Acum mă interesează mai mult cum joacă Al Jazira”
Al Jazira, echipa lui Florin Tănase, unde fostul căpitan de la FCSB joacă și nu prea, va fi adversara lui Sharjah în semifinalele Cupei Ligii Emiratelor. O ultimă încercare a sezonului, care se poate încheia grandios, cu încă un trofeu. Apoi urmează negocierile. Contractul cu Sharjah e la final, iar oferte sunt. Sincer, la cum îl văd și știu pe Oli va fi greu ca el să plece oriunde, de dragul de a pleca. E într-un mediu pe care îl stăpâneşte.
Arabii n-au palmares, n-au mare trecut fotbalistic, n-au poate nici prea mult entuziasm când e vorba de muncă și nu sunt conduși neapărat de o mentalitate ultra-performantă, fotbalul aici nu entertainment, dar îşi trăiește prezentul şi îşi construiește viitorul. În primul rând căutând strategi. Din 16 echipe, 14 au antrenori străini. Olăroiu, Isăilă, Rebrov, Pizzi, Keizer, Jardim sunt doar câțiva dintre ei. Cu Oli în pole-position în ceea ce privește trofeele.
Al Hilal (Arabia Saudită): un titlu (2008) și două Cupe ale Prințului (2008, 2009);
Al Sadd (Qatar): o Cupă a Qatarului (2010);
Al Ain (Emirate): două titluri (2012, 2013) și o Supercupă (2012);
Al Ahli (Emirate): două titluri (2014, 2016), două Cupe ale Ligii (2014, 2017), trei Supercupe (2013, 2014, 2016) și o finală în Liga Campionilor Asiei (2015);
Al Sharjah (Emirate): Cupa Președintelui (2022), Supercupa (2023), Cupa Președintelui (2023)
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER