Opinie Radu Paraschivescu:** Valdanito

De obicei, nimeni n-are timp pentru învinși. Camerele TV îi
survolează sau se opresc stinghere asupra lor, din obligație
protocolară. Important e cel care, câștigând, ia totul. Cultura
succesului impune urmărirea omului care ridică trofeul în
scandările tribunei. Perdantul merită cel mult un surâs de
compătimire sau o bătaie pe umăr. Câteodată, însă, un operator
priceput îi lasă pe învingători să-și guste triumful și se lipește
de ceilalți. Cel care câștigă nu e niciodată singur, nici măcar
când și-o dorește. Cel care pierde găsește anevoie sprijin și
consolare. Aliatul lui e pieptul în care își fixează bărbia.

Duminică după-amiază, Inter a bătut Parma cu 5-2. Nimic șocant,
nimic epopeic. O victorie de serviciu, chiar și fără Eto’o, spre
ușurarea unui Rafa Benitez tot mai incomodat de locul în clasament
și de amintirea predecesorului. Meciul de la Milano ar fi avut
toate ingredientele unei după-amiezi previzibile dacă n-ar fi
existat ieșirile la rampă ale unuia dintre musafiri. Lumea îi spune
„Valdanito”, dată fiind asemănarea cu atacantul de pe vremea lui
Maradona. Ușor încărunțit, dar la fel de vivace, subtil și
ciolănos, urmărind mingea cu ochi de ciută alarmată și mângâind-o
cu finețe de giuvaiergiu florentin, Valdanito este, la treizeci și
cinci de ani, un pursânge din stirpea lui Batistuta, având
ghinionul de-a fi mereu comparat cu el.

Oaspeții manierați au grijă să nu scape scrum pe covor și să nu
păteze fața de masă. Însă, hotărât lucru, Valdanito nu e un musafir
model. Stau dovadă cele două goluri marcate în poarta Interului pe
unde a trecut cândva, într-o carieră care l-a purtat la Lazio și
Chelsea, la AC Milan și Genoa. Unii dintre contemporanii lui au
ieșit din fotbal sau joacă la echipe de care au auzit doar
antrenorii lor. De exemplu, Mendieta și Vieri chibițează fără
obligații și apăsări. Kallon a ajuns la Shaanxi Zhongjian Chamba
(oho!), Nicola Amoruso la Cerignola (măiculiță!), Recoba la Danubio
(tare, parol!), iar Ventola la Novara (ei da, așa mai vii
de-acasă). Între timp, Valdanito refuză dosarul de pensie și se ia
la trântă cu ceasul biologic.

La sfârșitul meciului de alaltăieri cu Inter, „il somptuoso
Valdanito”, după expresia comentatorului, s-a îndreptat spre una
dintre peluzele milaneze, cu tricoul unui adversar pe umăr. Lumea
s-a ridicat în picioare și a răspuns fierbinte aplauzelor lui.
Cincisprezece secunde de cavalerism lombard l-au ajutat pe
Valdanito să priceapă că există situații când învingătorul ia
APROAPE totul: bani, puncte și locuri în clasament. Perdantului îi
rămâne gratitudinea unui public care n-a divorțat de memorie. E
puțin? Nu neapărat. Pentru Hernán Crespo, alias Valdanito, a fost
de-ajuns.

articol scris de Radu
Paraschivescu