Ionuț Andrei Radu (21 de ani) s-a impus ca titular la Genoa, după ce a începul sezonul ca rezerva lui Georgio Marchetti, și acceptat să vorbeacă pentru presa din Italia despre primele experiențe ca titular în Serie A. Căpitanul naționalei U21 și-a spus povestea, de la cele mai fericite momente din viață, până la cele mai triste. Andrei Radu tranversează cea mai bună perioadă din scurta sa carieră.
Radu s-a calificat cu naționala de tineret la Euro 2019, turneu final găzduit de Italia și San Marino. Portarul a acceptat să vorbească pentru cei de la site-ul itasportpress.it.
„Impactul Seriei A a fost complicat: s-au schimbat viteza de execuție și calitatea jucătorilor. Veneau acum șuturi puternice și precise. Am învățat câte ceva de la toți antrenorii. La Genoa am crescut datorită colegilor de echipă, în special grație echipei de antrenori de portari, condusă de Scarpi și Raggio Garibaldi. Să te bucuri de o atmoferă precum cea de pe Ferraris (n.r. stadionul lui Genoa) îți dă emoții foarte puternice. În teren este complet diferit. La începutul meciului cu Chievo, pe tunelul de acces, mi-am adus aminte de sacrificiile pe care le-am făcut, de visele pe care le aveam când eram copil, de emoțiile pe care fotbalul ți le transmite. Adrenalina a fost uriașă. Cred că sunt parte din ultima generație a României care a crescut jucând fotbal pe stradă”, a declarat Andrei Radu pentru itasportpress.it.
Internaționalul român de tineret și-a adus aminte și de perioada copilăriei. Radu susține că a fost la început atacant, însă nu era un post care-l motiva prea mult, astfel că a trecut în poartă și de aici a început ascensiunea sa. Goalkeeper-ul lui Genoa a vorbit și despre un eveniment mai nefericit din viața sa, moartea surorii sale:
„La început am jucat ca atacant, dar nu-mi plăcea să alerg. Aici s-a produs transformarea mea. Foloseam pentru porți stâlpi de electricitate, sticle umplute cu apă, pantofi, papuci, grămezi de iarbă. Odată am luat o minge în față și am stat trei zile la pat. În spatele acestor blocuri era terenul lui FC Viitorul București, o școală în zona mea unde am început fotbalul. Am fost o familie unită, am trei frați și am mai avut o soră, care nu mai e. Alexandra avea 14 ani, eu aveam 9 când a decedat. Pe teren iau mereu cu mine un tricou alb imprimat cu poza ei, pe care-l las întotdeauna la stâlpul din dreapta. Este modul prin care eu o simt aproape și simt că e cu mine”, a mai spus Radu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER