Cei mai nefericiți dintre pământeni! TOP 5 fotbaliști colosali care nu au jucat la CM

Așa cum vă promiteam ieri, când vă
prezentam un top al celor mai buni jucători din toate timpurile
care nu au reușit să cucerească titlul de campion
mondial, azi v-am pregătit un nou TOP interesant, în
care îi vom surprinde pe cei mai buni jucători care nici măcar nu
au fost prezenți la competiția supremă – ordinea este
întâmplătoare.

1. George
Best (Irlanda de Nord)

Considerat un adevărat geniu al fotbalului, Best a fost tributarul
naționalei din care a făcut parte. Best a dat o nouă dimensiune
sportului rege, fiind considerat unul dintre cei mai buni jucători
din istoria lui Manchester United.

Votat în 1968 cel mai bun jucător din Europa, Best a strâns 37
de meciuri pentru națională.

Ca o ironie a unui destin tragic, Irlanda de Nord s-a calificat în
1982 la Mondiale, însă Best avea probleme tot mai acute cu
alcoolul. Selecționerul de atunci, Billy Bingham a decis să nu îl
convoace, provocând o adevărată dramă națională la acea vreme în
Irlanda de Nord.

Irlanda de Nord 1964-77

37 de selecții, 9 goluri

2.
Duncan Edwards (Anglia)

Cel mai tânăr internațional din istoria Angliei (record nedepășit
până acum), Duncan Edwards, a murit în tragicul accident aerian din
1958, din Munchen și nu a apucat să bifeze niciun turneu final de
CM.

Cei care au fost suficienți de norocoși să îl urmărească „LIVE”
nu au niciun dubiu: Edwards a fost cel mai talentat jucător din
toată istoria și ar fi ajuns la un cu totul alt nivel decât Pele
sau Maradona.

Anglia: 1955-58

18 selecții, 5 goluri

3.
Alfredo Di Stefano

Să vorbești despre ce a însemnat Alfredo di Stefano pentru fotbal
îți ia ceasuri întregi. O emblemă a sportului cu balonul rotund,
argentinianul se identifică mai ales cu istoria Realului, club
pentru care a jucat nu mai puțin de 11 sezoane, condimentate din
plin cu trofee.

Născut pe 4 iulie 1926, la Baracas, Buenos Aires, într-o familie de
imigranți italieni, Di Stefano și-a început cariera la River Plate.
A semnat în 1943, când avea 17 ani. Trei ani mai târziu, este
împrumutat la Huracan, dar revine după un sezon în care a marcat
zece goluri în 25 de apariții. În 1949 pleacă la Millonarios, în
Columbia, unde
stă patru sezoane și înscrie 88 de goluri în 102 partide, cifre
uimitoare. Geniul său fotbalistic este remarcat și de echipele mari
din Europa.

La Real Madrid, Di Stefano a scris istorie. În cei 11 ani petrecuți
în tricoul Realului, „Săgeata blondă” a câștigat opt titluri de
campion, cinci Cupe ale Campionilor, O Cupă Intercontinentală, două
Cupe Latina și un Campionat Mondial al Cluburilor. A luat de cinci
ori trofeu Pichichi, acordat celui mai bun marcator din campionatul
Spaniei, două Baloane de Aur și a ieșit de două ori golgheterul
Cupei Campionilor. A deținut mult timp recordul de cel mai bun
marcator din Cupa Campionilor (49 de goluri în 58 de partide),
doborât însă de o altă legendă „galactică”, Raul, în 2005. A adunat
282 de prezențe în tricoul madrilenilor și a înscris de 216 ori.
Cifre formidabile, care definesc un jucător de geniu. A împărțit
vestiarul cu un o altă legendă, Ferenc Puskaș

Cu toate acestea, Di Stefano n-a jucat nici măcar un minut la o
Cupă Mondială, deși a jucat pentru trei naționale diferite:
Argentina (6 selecții), Columbia (4 selecții, dar nerecunoscute de
FIFA) și Spania (31 selecții).

Prima Cupă Mondială la care putea să participe a fost cea din 1950.
Di Stefano avea atunci 24 de ani și juca pentru Argentina. „Țara
tangoului” a refuzat însă să participe din motive politice. La
Mondialul din 1954 Argentina nu s-a înscris.

În anul 1956, Di Stefano dobândește cetățenia spaniolă și se ivește
o nouă șansă pentru el. A jucat în calificările pentru turneul
final din 1958, dar națioana Spaniei a rata calificarea. Peste
patru ani, ibericii se califică, dar norocul nu a fost nici de
această dată de partea lui Di Stefano. Suferă o accindetare la
mușchi și ratează ultima șansă de a juca la o Cupă Mondială.

Argentina: 1947-49; Columbia: 1949-54; Spania:
1954-61.

41 selecții, 29 de goluri

4.
Ryan Giggs (Țara Galilor)

Unul dintre cei mai respectați jucători din istoria fotbalului
englez, Giggs nu a reușit, în ciuda talentului său fantastic, să se
apropie cu Țara Galilor de Mondiale. Dragonii nu au avut niciodată,
cu excepția lui Ian Rush, fotbaliști de top, așa că Giggs a fost în
fața unei misiuni imposibile.

Cu ocazia amicalului dintre Brazilia și Țara Galilor, Dunga,
tehnicianul multiplei campioane mondiale, a făcut câteva remarci
referitoare la cariera lui Giggs, care au devenit celebre. Dunga
l-a complimentat pe starul lui United și l-a asigurat că ar fi avut
loc atât în echipa din 94 a Braziliei, care a devenit campioană
mondială, dar și în echipa lui Ronaldinho și Kaka (campioană
mondială în exercițiu la data disputării meciului de
pregătire).

Țara Galilor: 1991-2007

64 selecții, 12 goluri.


5 Eric Cantona (Franța)

Cariera internațională a lui „Eric cel Mare” a fost presărată de
controverse, atât cu selecționerii Franței, dar și cu oficialii
Federației. Considerat un demn urmaș al lui Platini din punct de
vedere al talentului, unul dintre cei mai iubiți jucători din
istoria lui United nu și-a arătat talentul imens și la naționala
„cocoșilor”.

Conflictele avute cu Henri Michel, Gerard Hollier și Aime Jacquet
l-au privat pe Cantona de un titlu mondial (1998 – atunci era
suspendat pentru United, după incidentul contra lui Crystal Palace,
dar putea evolua pentru națională. Aime Jacquet a evitat, însă, să
îl convoace) și de multe alte posibile performanțe alături de
Generația de Aur a lui Zidane, Djorjkaeff, Blanc sau
Deschamps.

La Mondialul atât de drag nouă – cel din 1994 – Cantona a ratat la
mustață o prezență. Franța avea nevoie de doar două puncte în
ultimele două dispute, dar au eșuat în încercarea de a le obține și
au fost nevoiți să vadă cum Bulgaria scrie istorie.

Franța: 1987-1995

45 de selecții, 20 de goluri

Chiar dacă nu au prins TOP-ul nostru, fotbaliști de mare
valoare, ca George Weah(Liberia), Jari Litmanen(Finlanda), Johnny
Giles(Irlanda), Mark Hughes(Țara Galilor), Paolo Di Canio(Italia),
David Ginola(Franța), Bernt Schuster(Germania) sau Sami
Hypia(Finlanda) sunt demni de menționat, și ei aflându-se în rândul
celor care au eșuat să prindă un turneu final.