Spaniola nu numai că permite inflamările, dar le și stimulează. Din Mexic în Argentina și din Paraguay în Spania, cuvintele au un fel de-a irupe din gâtlej ca niște păsări ținute prea mult în colivii. Ceea ce în alte limbi sună sobru, doct sau neutru în spaniolă prinde aripi și ia foc. Simți de pretutindeni pârjolul, revoluția și iubirea toridă. Javier Aguirre, căci la el voiam să ajung, are norocul unei limbi materne care-l ferește de eforturi. Aguirre nu e orator și nu și-a propus să incendieze lumea cu verbul lui. El se ocupă de echipa Mexicului și face muncă de restaurare după ce naționala țării sale i-a fost predată lui Sven Göran Eriksson, un om care cere bani mulți în schimbul lipsei de idei. Pe șantierul deschis de Aguirre în aprilie 2009 se văd deja rezultatele. Mexicul joacă articulat și se numără printre echipele care nu au dezamăgit la Cupa Mondială. E adevărat, se poate trezi cu Argentina în optimi, dar nimeni nu te zidește în reproșuri fiindcă pierzi în fața lui Higuain, Mascherano și Messi.
Cu sau fără îndrituiri pedagogice, Javier Aguirre impune, de la meci la meci, o sintagmă la naționala Mexicului. Jucătorilor nu li se cere nici geniu, nici disciplină de cazarmă. Nu sunt siliți să dribleze mai bine ca Robinho și să tragă mai tare ca Sneijder. Sceptic în fața butadelor, Aguirre nu crede că oamenii realiști trebuie să solicite imposibilul. Pretenția lui principală se leagă de inimă, organul care – într-o frumoasă complicitate a naturii cu industria textilă – se află în dreptul emblemei de pe tricou. Aguirre le cere fotbaliștilor lui să vină la națională „con amor por la camiseta”. Dragoste pentru tricou. Atât. Restul se petrece aproape de la sine, fără invocarea șerpilor cu pene. Quetzalcoatl, misticismul de cârciumă și crizele de histrionism nu au ce să caute în echipa asta însoțită de un public care își ascultă imnul cu mâna streașină inimii.
Sintagma lui Aguirre, răsfrântă misterios asupra tuturor participantelor la turneu, se leagă de un lucru fundamental pentru jucători, echipe sau țări: păstrarea sau recuperarea identității. Poate tocmai de aceea lucrul care m-a bucurat cel mai mult la Campionatul Mondial e faptul că n-am văzut jucători care să-și arunce tricourile pe jos după ce-au înscris, așa cum am observat la noi în campionat, la Galați, Bistrița sau Iași. Într-o competiție doldora de bizarerii, în care Italia nu are niciun jucător de la campioana Inter, iar sârbii comit câte-un henț în careu de câte ori joacă, „el amor por la camiseta” nu înseamnă gargară mobilizatoare, ci o declarație de apartenență. Măcar atât dacă am înțelege în fotbalul nostru nevolnic, și tot ar fi ceva.
articol scris de Radu Paraschivescu
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER