Harfa și vuvuzeaua

Iubitorul de fotbal român – din lumea a treia -, cum spune
selecționerul Răzvan Lucescu, a fost mai tot timpul fericit
(jabulani – în dialectul zulu).

Deși până-n ’89 nu a putut urmări meciurile din CM decât „pe
furatelea” de la televiziunea sârbă sau bulgară, cocoțat pe cine
știe ce blocuri sau dealuri, fanul român era jabulani. Era mulțumit
și când încerca să-și imite idolii, chit că nu avea mingi Adidas
Jabulani sau terenuri cu gazon artificial. Dar, cel mai fericit a
fost atunci când i-a putut urmări pe tricolori fără purici la TV,
la Cupa Mondială, în edițiile din Italia ’90, SUA ’94, respectiv
Franța ’98.

Însă, de vreo 12 ani, specia de fan jabulani pare să fie pe cale
de dispariție în România. De atunci, tot felul de vraci zulu au
încercat să readucă fericirea în sufletul fanului, dar niciun
descântec nu a putut desface blaturile și scandalurile din fotbalul
românesc. Apoi, niciun magician nu a reușit să descleșteze gurile
unor jucători români, aflați cică în silenzio stampa… care în
ultima vreme au în caseta tehnică mai multe prostituate decât
șuturi pe poartă și care tot confundă cluburile de noapte cu cele
de fotbal. Mâine încep meciurile din cadrul Cupei Mondiale din
Africa de Sud, însă vuvuzela nu va cânta și pentru tricolori, doar
harfele din liga lui Mitică auzindu-se pe la masa noastră.