„Invictus” cu Morgan FreeMandela Nelson

„Hai România!”, mi-a spus amar un tip simpatic la check-in, pe
Otopeni, atunci când am plecat spre Africa. Trăiesc o senzație de
stânjeneală, de musafir nepoftit la un turneu în care, ca
jurnalist, ești fără echipă. Am încercat senzația și acum patru
ani, în Germania.

Cum va fi în Africa de Sud? În atmosfera Mondialului intri cu
adevărat când pui piciorul pe un aeroport din care schimbi pentru
Johannesburg, Cape Town etc. În cazul meu, Paris. Afișe cu „Les
bleui”-i lor peste tot. Sunt totuși finaliști și au jucat și ei în
prima zi. Și, totuși, puține tricouri albastre… Eu trebuie să
schimb terminalul, dar nu am nevoie de indicatoare, electronice sau
nu. Mă iau după nenumăratele sombrero și merg cu valul de mexicani
spre poarta de îmbarcare. E avionul lor, practic! Mai sunt rătăciți
niște hondurieni – „Sâc, v-am bătut” – și câțiva americani.

Avionul pleacă târziu. Air France-ul a vândut câte două bilete
pe un loc ca la cinematografele noastre cu ani în urmă?! Pare
glumă, dar anunțurile repetate ale căpitanului – „Ne cerem scuze,
suntem în întârziere din cauza unei confuzii cu rezervarea de
bilete” ori „Plecăm de îndată ce toți pasagerii vor avea loc” – nu
am putut să le traduc altfel.

În ’95 a
fost rugby. Acum e fotbal
Filmul „Invictus” l-am văzut în avion. Cred că până la urmă aceasta
este povestea Africii de Sud și aceasta va fi și povestea acestui
Mondial. E despre Mandela și despre puterea lui de toleranță și
convingere, despre lecția predată rugbiștilor, dar și
politicienilor sud-africani înaintea Mondialului de Rugby din 1995.
Despre puterea de a reuși chiar și atunci când majoritatea lor, a
sud-africanilor, se îndoiește de asta. E un film metaforă cu un
contrast aproape discriminatoriu între rugby și fotbal. Dar e
despre sport, voință și reușită. E frumos și merită văzut. Ce
chestie! Un film despre Nelson
Mandela cu Morgan Freeman. Alăturate, numele lor dau FREEMANDELA.
La el s-au uitat și mexicanii de lângă mine, au stat un pic pe
gânduri, apoi s-au încurajat: „Filme! Azi (n.r. – ieri) îi
batem!”.
Primul impact cu Africa de Sud e sonor. Vuvuzelele astea sunt
veritabile arme sonore. Nu poți să schimbi bani, nu poți să ceri
informații, nu poți să faci nimic dacă nu ridici tonul să acoperi
trompetele alea lungi și enervante.

Zâmbetul
luminos al voluntarilor de culoare
În rest, primul impact cu Africa nu e deloc dezagreabil. Din
contră, zâmbetul alb al voluntarilor, majoritatea de culoare, te
face să te gândești că sunt mai degrabă prietenoși decât
periculoși. Sigur, nu trebuie nici să anticipăm și nici să ne
grăbim. Traficul e ca la noi, în ciuda infrastructurii superioare,
dar polițiștii sunt de o mie de ori mai OK. Au înțeles că vin de la
aeroport și m-au lăsat să merg să mă acreditez fără a se crampona
de lipsa parking pass-ului. Bine, că puteam fi oricine… e partea
a doua, deoarece nu mi-au cerut niciun act…

Pe drum mexican, la stadion african

La stadion m-am simțit ca acasă. Și nu neapărat pentru că îmi place
să merg la meciuri mai mult ca orice. Ideea era că solul este roșu,
chiar dacă se face mult praf, că sud-africanii au tricouri
predominant galbene și că cerul era albastru și senin. Cam forțat?
De aici se simte altfel. Așa că nu am avut nicio problemă să mă
decretez „sud-african”, suporter adică, măcar la primul meci. Mi-au
părut mai simpatici ei, pe de o parte – nici nu era greu cu un
mexican sforăind latino două scaune mai încolo în avion -, dar și
din motive de „Invictus” și Mandela.