Maradona – renașterea

Și acum, Maradona. Povestesc cumva de el așa cum l-am văzut eu,
cu ochii suporterului și abia apoi ai jurnalistului, la mai multe
turnee finale. Îmi place, dar nu mai mult ca Pele. Nu știu, parcă
Pele sună altfel și e fascinația aceea a povestirilor despre el.
Pentru mine, brazilianul e mai legendă. Poate și pentru că nu l-am
văzut jucând vreodată.
Pe Maradona mi-l amintesc din Mexico ’86. Noroc cu antena colectivă
și cu bulgarii. A fost primul turneu final din care am înțeles
ceva. La Mondiale, mă refer. În ’90, l-a anihilat Rotariu și l-a
enervat Hagi, din ’94 am pe retină imaginea cu el comentând și
luându-se cu mâinile de cap în tribună. Tocmai ce fusese depistat
pozitiv.

Comentator gâfâind în
2006
În 2006, la primul turneu final ca jurnalist acreditat, l-am văzut
în tribuna stadionului din Stuttgart. Comenta pentru televiziunea
argentiniană și a trecut exact pe lângă mine, mă rog, având în
vedere că era pe scări și cobora, „s-a rostogolit” pe lângă mine ar
fi fost termenul corect. L-am privit și i-am văzut fața obosită,
buhăită, aproape i-am auzit răsuflarea gâfâită. Omul cu sprintul
acela nebun din meciul cu Anglia nu mai putea, la 20 de ani de
atunci, să coboare două-trei trepte. Păcat, e terminat, mi-am
spus.

Selecționer la patru
ace în 2010
Dar iată-l din nou pe Dieguito. Scrobit cu un costum ce vine cam
caraghios pe el. Îi e mare. Își face intrarea în arenă ca un
veritabil actor. Primul meci ca antrenor la un Mondial. Gesturi
largi pentru conaționalii săi în delir. Cere încurajări pe care le
primește instantaneu. E un zeu. Un zeu care are un nepoțel. Se duce
spre zona tribunelor unde se află fata sa cu micuțul Aguero, și
Diego își ia pupicul norocos. Se întoarce apoi pe bancă, dar, odată
cu primul fluier, sare ca un arc și pe parcursul întregului meci va
sta în picioare, cu mâinile încrucișate sau la spate. La golul lui
Heinze lasă naibii eticheta și sare ca un apucat, îmbrățișându-se
cu toți.

A
mângâiat-o pe Jabulani
E îndrăgostit de minge. Nu ratează niciun balon care trece prin
spațiul tehnic. Jabulani se înfioară mirată la fiecare atingere a
pantofilor de stradă ai lui Maradona și, odată cu ea, întregul
stadion. „La pelota” atât de dragă și în numele căreia fenomenul
argentinian a revenit la viață. Dă indicații, aplaudă, se consultă
cu secunzii… La un moment dat, se duce grăbit la arbitrul de
rezervă. L-a tot enervat centralul și are de comentat. Totul se
termină cu o strângere de mână. La pauză intră pe teren, chiar dacă
vestiarele sunt în direcția opusă. Merge la Di Maria și îi spune
ceva. Nu vrea să piardă nicio secundă și încearcă să discute cât
mai multe cu elevii săi.

Messi.
Doar pe el îl poate ridica în brațe
În a doua parte e la fel de concentrat. Atât doar că se uită mai
des la ceas. Oftează pentru că nigerienii au momente bune în care
împing jocul spre poarta lui Romero, dar nu stă cu mâinile în sân
și încearcă să rupă ritmul cu schimbări. Are și cu ce. Iese Veron,
intră Maxi Rodriguez, iese Higuain, intră Milito. Plus una la
siguranță: Burdisso în locul lui Di Maria.

Fiecare jucător înlocuit este îmbrățișat de Maradona, indiferent
de cât de periculoasă era faza care se derula în acele momente.
Finalul îl găsește cu brațele ridicate pe învingător. Merge să își
salute jucătorii. Se cam ridică pe vârfuri pentru a se pupa cu cei
mai mulți, dar când găsește unul pe măsura sa – pe Messi -, îl
îmbrățișează și îl ridică în brațe. Lui Veron sau Higuain nu i-ar
fi putut face asta niciodată.

La conferința de presă apare în trening și pare mult mai în
largul lui așa. Răspunde răbdător la fiecare întrebare. E fericit.
Nici nu mai e nevoie să o zică și așteaptă încrezător următoarele
meciuri. Argentina are față de câștigătoare a trofeului, chiar dacă
Mondialul e abia la început.

„Vreau ca Messi să fie permanent la minge. Fotbalul nu
ar fi frumos dacă nu l-ai putea vedea făcându-și
nebuniile”, Maradona

„Le mulțumesc tuturor pentru sprijin. Până la urmă, am
marcat și eu cândva niște goluri în tricoul Argentinei”,
Maradona