Mondialul văzut din lojă
Lumea a treia a lui Lucescu se aplică perfect pentru mine ca
jurnalist la acest Mondial. Nereprezentând o țară calificată, am
același statut ca un ziarist din Uzbekistan. Ba nu, mint. Până și
uzbecii au ceva la acest turneu final: un arbitru.
La ce mă refer, mai exact? Departamentul media al FIFA
repartizează tichetele de meci ziariștilor pe mai multe criterii:
1. vin din țara uneia dintre combatantele la meciul x, 2.
reprezintă o instituție media a uneia dintre reprezentativele
implicate în grupa respectivă, 3. echipa lor națională participă la
turneul final. Apoi e restul lumii. Cam frustrant. Ideea e că doar
acreditarea nu îți garantează ca reprezentant media accesul în
stadion, așa că în ziua meciurilor norocoșii formează cozi în
centrele de presă pentru a-și ridica biletele.
Musafir
în sectorul FIFA
Cert e că la Argentina – Nigeria nu am fost pe listă. Cererea a
fost prea mare, așa că nu am primit tichet. Am plecat de la hotelul
meu înțesat de nigerieni resemnat cumva că voi urmări partida din
centrul de presă. PersÂpectiva de a nu-l vedea pe Messi pe viu îmi
producea o frustrare, sincer să fiu, și, conducând, mă gândeam cum
să fac să intru pe „Ellis Park”. Aveam nevoie de o „minune”, și
acea „minune” s-a produs. Cumva am ajuns în stadion – promit să
povestesc la sfârșitul Mondialului cum. Și nu oriunde, ci într-una
dintre lojele FIFA.
Experimentam așadar la Mondialul african statutul de invitat
special. Bine și așa. În loja „mea” de aproximativ 20 de persoane
erau amestecați argentinienii cu un contingent serios de africani,
senegalezi, ivorieni, în orice caz, vorbitori de franceză. Exact
lângă mine era și loja federației nigeriene de fotbal. M-am prins,
pentru că nigerienii din tribună fotografiau de zor niște oameni
îmbrăcați cu geci ca ale compatrioților lor de pe teren. Nu aș vrea
să mint și să spun că l-am recunoscut pe Okocha, Amunike sau
Amokachi, dar, oricum, oamenii ăia semănau cu ei sau măcar cu unul
dintre ei. Sau poate cu Finidi…
Stanford,
africanul care se ocupă de noi
Să definim noțiunea de lojă. Pe mai multe niveluri de jur împrejur,
„Ellis Park” are, asemeni marilor stadioane din Europa, spații
rezervate spectatorilor VIP. Se intră direct din parcare într-o
zonă în care accesul pe stadion se face numai după ce treci
printr-o încăpere dotată cu bar, bucătărie, mese și scaune. Acolo
ești întâmpinat de chelneri zâmbitori care te conduc la locul tău,
după care tot ei te invită la masă, asta dacă nu vrei să fii servit
chiar în stadion.
Stanford este sud-africanul prietenos care se ocupă de noi.
Vorbește cu însuflețire despre cât de mândri sunt că au acest
Mondial și se laudă că Bafana Bafana a lui a făcut mari progrese în
fotbal. „Voi, românii, de ce nu v-ați calificat?”. Mă abțin să zic
motivul „de proști!!!” și o dau pe „oldies, but goldies”: „Știi tu,
măi, Stanforde, că în ’94 băteam Argentina la Mondiale?!”. Se uită
la mine ca la un lunatic, dar nu mă lasă în pace: „Bine, bine, dar
acum la ce sport sunteți tari?”. Stau un pic să mă gândesc și zic:
„Gimnastică”. „Ahaaa, am auzit eu ceva”. Pe naiba. E politicos, iar
eu mă gândesc cât s-or fi împăunat românii acum 16 ani în America,
după Argentina.
„Ar-gen-ti-na” și
Vuvumania
„Ar-gen-ti-na” se aude chemarea care trece timid de bariera sonoră
a vuvuzelelor. Mă așez pe un scaun și vreau să savurez orele astea.
Îl caut cu privirea pe Maradona. Nu iese odată cu echipa. Messi și
ceilalți se încălzesc, argentinienii mă tot roagă să le fac poze,
Stanford aduce cocktailuri pe bandă rulantă… E frumos Mondialul
văzut din lojă. Prezentarea formațiilor are și ea un farmec aparte.
Pe tabelele uriașe, jucătorii titulari ai echipelor apar de undeva
din fundal, ridică privirea, încrucișează brațele și privesc fix în
camera de luat vederi. Actori, ce mai… Când e prezentat Maradona,
se declanșează iadul pe „Ellis”. Vreau să mai zic ceva de
transmisie și apoi mă întorc la Maradona.
30 de
camere la fiecare meci
La acest turneu final se filmează cu 30 de camere la fiecare meci.
Nu este scăpat niciun detaliu, iar reluările sunt impecabile.
Inedit pentru un turneu final e că, practic, spectatorii pot vedea
meciul și la televizor. Tabelele uriașe redau meciul live, așa că
problema reluărilor a cam fost rezolvată. Bine, teoretic, fazele
controversate nu prea se reiau, dar, practic, am văzut pe
stadioanele africane că mai scapă și astfel de imagini. Amănunte.
Cert e că nu e loc în stadion în care camerele de luat vederi să nu
pătrundă.