Franz Beckenbauer s-a stins viață, în somn, la vârsta de 78 de ani. „Der Kaiser” a fost unul dintre cei mai mari jucători germani și, în decursul existenței sale, atât pe teren, cât și în alte imposteze, fostul mare fotbalist s-a întâlnit cu mai mulți români. Fotbaliști, oameni de cultură și de afaceri, antrenori, conducători, ambasadori. Printre ei și Cornel Dinu (75 de ani), cel despre care s-a spus că ar fi putut să-l înlocuiască la Bayern Munchen, imediat după ce Beckenbauer a decis să se transfere în America, la New York Cosmos.
„Procurorul” a primit vestea dispariției fostului său adversar cu multă a amărăciune, confirmă povestea transferului său la formația bavareză și rememorează amintirile care îl leagă de fostul mare jucător.
„Mister” încheie interviul cu un citat tulburător din Serghei Alexandrovici Esenin… . „Ne ducem toți”.
Vă salut domnule Dinu. Din păcate nu pot să vă spun bună seara, vă contactez cu o veste neplăcută, Franz Beckenbauer, fostul dumneavoastră adversar, s-a stins din viață…
Știam de foarte mult timp că este bolnav, că își duce suferința. A fost un jucător de mare valoare, incontestabil pentru toată lumea. În primul rând pentru că a creat un model de jucător, anume liberoul care pleacă având mingea la picior în atac și produce superioritate numerică, de multe ori chiar finalizând. Acest lucru m-a inspirat și pe mine, în momentul în care jucam, fie stoper, chiar din 1967, atunci când am devenit titular la Dinamo. Plecam de acolo, din stoper, nu din libero, dar mă acoperea Stoenescu, cel care era mijlocaș. Însă eleganța și inteligența sa de joc au rămas unice în fotbal.
Este adevărat că Bayern a vrut să vă transfere pentru a-l înlocui?
E adevărat că în 1979, când el a plecat la New York Cosmos, Bayern a vrut să-i iau locul. Eu am preferat, însă, să stau în România, a rămas, atunci, în Germania, Sătmăreanu II. Acum e târziu să vorbim de regrete, mult prea târziu.
În afara gazonului ați apucat să vă întâlniți?
Am jucat de două ori împotriva lui și l-am cunoscut și în postura de conducător la Bayern Munchen. Era un tip de o modestie și o liniște extraordinare. Făcea parte din celebrul trio care conducea clubul din punct de vedere tehnic, el, Rummenigge și Hoeneβ, știam că are probleme și s-a retras în Salzburg-ul lui liniștit și, de zece ani, suferea în tăcere. Practic, însă, rămâne imaginea lui, nu numai de jucător de eleganță rară și tehnică fantastică și de capacitate de a inventa cu mingea la picior când își servea coechipierii. Astfel, în multe momente, te întâlneai cu el în postura de atacant. Ca fotbalist a fost un inovator. Și mai e ceva, jucătorul de sacrificiu care a jucat cu umărul bandajat în finala cu Anglia, din 1966, de pe Wembley.
Când v-ați întâlnit ultima oară?
În 1990, când se mai afla în conducerea lui Bayern, iar eu eram conducătorul echipei naționale. Am făcut un meci caritabil, în 4 martie, România- Bayern, organizat de Ion Țiriac, la Munchen.
Ce înseamnă această pierdere pentru fotbalul mondial?
Eu știu ce mă face pe mine să simt, mă duce spre amintirea celebrului vers al lui Esenin:
Ne ducem toţi câte puţin, mereu, Către-un liman de tihnă şi-mpăcare, Poate curând va trebui şi eu, Bulendrele să-mi strâng pentru plecare”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER