România și Columbia se vor întâlni într-un amical, la 26 martie, la Madrid. Trecutul înseamnă cele două meciuri de la Mondialele din 1994 și 1998, singurele oficiale dintre Columbia și România.
Acum trei decenii, în 1994, Pele vedea naționala Columbiei mare favorită la câștigarea titlului suprem, grației unui atac stelar, compus din trioul Asprilla – Valencia – Rincon, în spatele căruia juca Valderramma, mijlocașul despre care se spunea că are ceva din magia lui Maradona și a lui Zico.
Ulterior, la patru ani distanță, într-o penultimă zbatatere a Generației de Aur, tricolorii au distrus din nou visul columbian. Dacă în 1994, geniul lui Hagi și eficiența lui Răducioiu au făcut diferența, în 1998 execuția impecabilă a lui Adrian Ilie, a semnat din nou sentința sud-americanilor.
Deși suntem în secolul XXI, când spui Columbia, te gândești mai întâi la droguri, apoi la violență. În cazul în care ești român însă, n-ai cum să nu te gândești și la fotbal.
Dacă pentru restul lumii povestea lui Pablo Escobar e primul reper al existenței Columbiei, pentru noi victoriile naționalei țin prim planul, deși Netflix ne-a adus în case Narcos, din care am desprins dimensiunea reală a dramei sociale care a stăpânit una dintre cele mai frumoase țări din lume.
De ce e drama columbiană atât de mare vizavi de România o știe orice microbist cu fire albe de păr, care își dezmorțește bucuros limba în parcul Gabriel Garcia Marquez, din Bogota. E locul în care se poate vorbi orice, iar columbienii, nație mândră, nu par a ține cont de vorbele marelui scriitor născut în Arancataca, pe coasta columbiană a Atlanticului, și decedat în 2014, la 87 de ani în Mexic.
„Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf”, a fost unul dintre citatele celebre ale lui Garcia Marquez.
Ce a însemnat asta în fotbal? Înainte de 1980, echipa națională de fotbal a Columbiei era recunoscută pe scară largă ca fiind o echipă slabă, lipsită de fani, din cauza investițiilor neglijabile, dar și a tragediilor naționale precum La Violencia și a activităților criminale pe scară largă care au destabilizat țara. Columbia ajunsese o singură dată la Cupa Mondială, în 1962, în Chile, și era considerată net sub Brazilia, Argentina, Uruguay, Chile, Peru, Bolivia și Paraguay, toate țări sud-americane. De o comparație cu marile puteri europene nici nu putea fi vorba.
De la mijlocul anilor 1980 însă, odată cu afluxul de bani obținuți din droguri și pompați în fotbal, a apărut o nouă generație de vedete în fotbal, cu Valderramma, Higuita, Rincon, Escobar etc. Columbia a scos capul în lume la CM 1990, primul turneu final după 28 de ani, unde a ieșit dintr-o grupă cu RFG, Iugoslavia și Emiratele Arabe Unite, fiind eliminată în optimi de Camerunul bunicului Roger Milla. S-a spus că a fost un turneu decent, de reacomodare cu aerul tare al fotbalului, mai ales că echipa a făcut egal cu Germania, viitoarea campioană. În anii care au urmat, naționala de fotbal a devenit un simbol care lupta cu reputația negativă a țării. Acest lucru a făcut ca el să fie cel mai popular și a făcut din Los Cafeteros, porecla echipei, un semn de naționalism, mândrie și pasiune pentru mulți columbieni din întreaga lume.
Dintr-o dată, Columbia nu a mai fost doar o țară cu o istorie de violență, o cultură a experiențelor traumei și tragediei, generate de cocaină, un loc profund divizat de de politică, religie sau rasă.
Columbia începea să devină o națiune unită, iar lumea spune că fotbalul a fost cel care a reușit să-i aducă pe oameni împreună, în special la meciurile naționalei. Fenomenul a crescut treptat dar cu o amploare neobișnuită și chiar dacă problemele reale ale țării, pe atunci încă sub talpa cartelurilor de droguri și a grupărilor paramilitare, nu au dispărut, fotbalul a devenit un fenomen social.
În acest context, Mondialul din 1994 era prilejul potrivit pentru o confirmare a valorii echipei antrenate de Francisco Maturana. Înaintea turneului, Columbia a administrat Argentinei un sec 5-0, în deplasare, fapt care a pus pe primul loc în topul opțiunilor lui Pele pentru titlul mondial. Numai că, visul columbian a fost tăiat cu foarfeca traseeleor desenate de Hagi pe Rose Bowl din Pasadena, unde din 100.000 de spectatori, mai mult de jumătate erau columbieni.
Acel 3-1 obținut cu trudă de tricolori a fost ca un ciocan în moalele capului, iar Columbia a resimțit din plin șocul. „Nu ne-a venit să credem ce s-a întâmplat. Mulți columbieni nici nu auziseră de România în 1994”, spune un fan mai în vârstă, amintindu-și de acel joc. „Noi ca nație suntem entuziasmați. După ce Pele a spus că vom fi campioni mondiali, destui au fost cei care chiar au crezut asta”, și-a mai amintit suporterul cu care am împărtășit câteva impresii.
Niciun columbian din vechea generație n-a uitat de România, mai ales că isprava din 1994 s-a repetat patru ani mai târziu, la turneul final din Franța. Nici atunci Columbia n-a ieșit din grupă, deși careul de vedete al sud-americanilor a fost același Valderramma – Asprilla – Valencia- Rincon. „Meciurile acelea sunt ca o rană pentru naționala noastră, o rană care nu se va închide probabil niciodată. Poate doar dacă luăm titlul mondial sau jucăm finala”, crede cel alături de care am împărtășit câteva impresii.
Chiar dacă se consideră un fan împătimit al Los Cafeteros, habar nu avea că peste o lună Columbia și România joacă un amical. Ce-i drept, nici ziarele nu par a fi deocamdată interesate de acest joc. Columbienii sunt mari consumatori de fotbal, care e sportul național și singurul de echipă care contează. Exceptând fotbalul, Columbia are elită în sport la ciclism, și cam atât. Gândiți-vă că în toată istoria acestei țări, cu o suprafață dublă față de Franța, s-au obținut doar cinci medalii de aur olimpice, dintre care trei sunt la ciclism.
Fotbalul conduce net în topul preferințelor și în momentul de față există peste trei milioane de jucători înregistrați în țară și 2.773 de cluburi. Pe plan intern lupta se duce între Atletico Nacional, din Medellin, Millionarios, din Bogota, și America de Cali, din Cali, despărțite în palmares doar de un titlu (17-16 -15), adică reprezentantele celor mai mari trei orașe din țară.
În Columbia încă mai joacă fostul stelist Dayro Moreno, care e la Once Caldas, o echipă din Manizales, ce trăiește din golurile lui. Dayro, legitimat la Steaua în perioada 2008-2010, are 38 de ani și e al doilea cel mai bun marcator din istoria campionatului Columbiei, cu 222 de goluri și mai are nevoie de trei reușite pentru a deveni lider. Ținând cont că acest sezon are cinci goluri în opt meciuri e de așteptat să depășească această bornă cât de curând. Zapata, Toja și Pepe Moreno, care făcuseră din Steaua, în 2009, echipa europeană cu cei mai mulți columbieni, s-au lăsat de fotbal.
Naționala Columbiei de acum 30 de ani pare să fi fost lovită de blestem. Fundașul Andres Escobar a murit împușcat mortal chiar în acel an, la ieșirea dntr-un bar din Medellin, pe vremea aceea un oraș care aparținea aproape exclusiv cartelurilor de droguri. De fapt, nici nu se terminase Mondialul, când cel pedepsit Gentlemanul a fost pedepsit brutal. Escobar deviase din greșeală mingea în propria poartă, la meciul cu SUA, care a consfințit eliminarea Columbiei de la CM 1994.
După meci, Escobar a decis să se întoarcă în Columbia în loc să își viziteze rudele din Las Vegas, Nevada, unde era așteptat. În seara zilei de 1 iulie 1994, la cinci zile după eliminarea Columbiei de la Cupa Mondială, el și-a sunat prietenii și au mers la un bar din cartierul El Poblado din Medellín. Apoi au mers la un magazin de băuturi alcoolice. La scurt timp după aceea, au ajuns la clubul de noapte El Indio. În jurul orei 3:00, Escobar se afla singur în parcare, încercând să plece acasă, cu mașina sa, când au apărut trei bărbați. Aceștia au început să se certe cu el. Doi dintre ei au scos pistoale. Escobar a fost împușcat de șase ori cu un pistol de calibrul 38.S-a raportat că ucigașul a strigat „Gol!”. după fiecare împușcătură. Escobar a fost dus la spital, unde a murit 45 de minute mai târziu.
La înmormântarea lui au participat peste 120.000 de persoane și chiar dacă au trecut 30 de ani, oamenii îl onorează și acum, aducând fotografii cu el la meciurile naționalei. În iulie 2002, la Medellin, orașul său natal, a fost dezvelită o statuie în memoria sa. Escobar jucase de 51 de ori pentru Columbia și se pregătea de un transfer pe ruta Atletico Nacional – AC Milan.
Humberto Castro Muñoz, cel care l-a împușcat, bodyguard al unui cartel de droguri din Columbia, a fost arestat în noaptea de 2 iulie 1994, mărturisind a doua zi uciderea lui Escobar. Castro ar fi pierdut mult la pariuri pe rezultatul meciului. El a fost condamnat la 43 de ani de închisoare, iar sentința a fost redusă ulterior la 26 de ani. Până la urmă a fost eliberat pentru bună purtare datorită unor reduceri suplimentare de muncă în închisoare și studii în 2005.
Escobar nu este însă singurul component al echipei Columbiei din 1994, care a murit în condiții dramatice. Opt mai mai târziu, colegul său din apărare, Hernan Gaviria a murit pe 24 octombrie 2002, când el și coechipierul său Giovanni Córdoba au fost loviți de fulger în timpul unei sesiuni de antrenament cu Deportivo Cali. Gaviria a fost ucis instantaneu, deși nu a fost declarat mort decât la sosirea la spitalul Valle de Lilli; Córdoba a murit trei zile mai târziu. Poreclit „Carepa” după orașul său natal din departamentul Antioquia, Gaviria a lăsat o soție și doi copii, și avea doar 32 de ani.
La rând a urmat Freddy Rincon, supranumit Colosul, care a jucat contra României atât în 1994 cât și în 1998. El jucase și la CM 1990 și a fost primul fotbalist columbian din istoria lui Real Madrid. În 2007, Rincón a făcut obiectul unei anchete penale în Columbia și Panama, fiind acuzat de colaborare cu regele cocainei Pablo Rayo Montaño și suspectat de spălare de bani. În august 2013, Rincón a suferit multiple răni într-un accident de mașină în localitatea sa natală, Valle del Cauca, unde a fost operat la un spital local.
La 11 aprilie 2022, Rincón a fost spitalizat cu răni grave la cap după ce mașina pe care o conducea s-a ciocnit cu un autobuz în orașul columbian Cali. Patru dintre pasagerii săi și șoferul autobuzului au fost, de asemenea, răniți. El a murit două zile mai târziu, iar Columbia a declarat trei zile de doliu național în memoria sa.
Au marcat: Raducioiu (15 si 89), Hagi (34) / Valencia (43)
România: Stelea – D. Petrescu, Mihali, Belodedici, Prodan, D. Munteanu – Hagi, Lupescu, Gh. Popescu – Raducioiu (90 Papura), Ilie Dumitrescu (68 Selymes) Antrenor: Anghel Iordanescu Columbia: Cordoba – Perez, Escobar, Herrera, Perea – Alvarez, Valderramma, Gomez – Asprilla, Valencia, Rincon Antrenor: Francesco Maturana
Dintre foștii componenți ai echipei Columbiei din 1994, doar unul este antrenor. Leonel Alvarez a fost selecționer în 2011, iar acum pregătește formația Deportivo Pereira.
Mendoza și Gomez au cochetat și ei cu această meserie, în vreme ce restul au alte preocupări. Liderul lor, Carlos Valderramma, este în continuare o figură proeminentă în Columbia. A fost actor, apare în diferite showuri de televiziune și e analist sportiv la televiziunile care transmit Cupa Mondială și Copa America. Valderramma are șase copii (trei băieți și trei fete) din două căsnicii, iar unul dintre băieții lui e antrenor de fotbal la o academie privată.
O figură aparte în Columbia este Faustino Asprilla, atacantul care a jucat la Parma sau Newcastle. El și-a însușit rolul rebelului. În 2008 a tras cu mitralieră în apropierea fermei sale și a fost plasat în arest la domiciliu pentru posesie de arme. Ulterior, a apărut și el într-o serie întreagă de showuri tv, iar acum vinde trestie de zahăr într-o afacere guvernamentală, care îi adduce mulți bani. S-a remarcat și prin producția de preservative cu diferite arome, pe care în pandemia de Covid le-a vândut la prețuri promoționale. La 54 de ani, Asprilla e recunoscut drept un adevărat playboy. Într-un interviu la un radio din Bogota, columbianul și-a dezvăluit motto-ul: „Sunt Asprilla: mult sex, fără reguli și viață adevărată”.
Deși capitala Columbiei este Bogota, cel mai mare oraș al țării, naționala are destul de puține legături aici. Sediul Federației și stadionul pe care joacă Los Cafeteros sunt la Barranquila, al patra metropolă a Columbiei. E orașul de unde a plecat Shakira și se află la malul Mării Caraibilor. Aici s-a născut fotbalul în Columbia, adus de marinarii britanici de pe navele care ancorau în cel mai mare port al țării. Într-o țară care ține cont de tradiții, Federația de Fotbal se află acolo, unde a fost cosntruit și cel mai mare stadion al țării.
Dacă nu știți, Columbia trebuia să găzduiască Campionatul Mondial din 1986, dar nu a putut îndeplini cerințele FIFA și în 1982, organizarea a fost încredințată Mexicului, devenită prima țară din lume care a organizat turneul final de două ori.
Unul dintre motivele pentru care columbienii au clacat a fost infrastructura precară, dar și faptul că FIFA a mărit numărul participantelor de la 16 la 24, astfel că cerințele și bugetul necesar au crescut semnificativ. Totuși, în perioada în care se credea că World Cup va fi în Columbia, gazdele au ridicat câteva stadioane. Între ele și Estadio Metropolitano, din Barraquilla, cel mai mare stadion al țării, cu 46.788 de locuri.
Totuși, nu Barranquilla a fost gazda celui mai mare success din istoria fotbalului columbian. Finala Copei America, din 2001, s-a jucat în capitala Bogota, iar naționala condusă de fostul interist Ivan Cordoba a cucerit trofeul, după ce a învins Mexicul cu 1-0. E singurul trofeu din vitrina Los Cafeteros, care a mai bifat o finală în 1975 și are cinci participări la Mondiale, două dintre ele fiind sugrumate de tricolori.
Actuala națională a Columbiei, cea pe care România o va întâlni la 26 martie, la Madrid, e formată din două blocuri de fotbaliști, posibil la fel de valoroase. Pe de o parte sunt fotbaliștii care joacă în Europa, în frunte cu Luis Diaz (Liverpool), Radamel Falcao (Rayo Vallecano), Cuadrado (Inter Milano), Lerma (Crystal Palace), Sinistera (Bournemouth), Duran (Aston Villa), Yerri Mina (Cagliari) sau Davinson Sanchez (Galatasaray), plus veteranul Ospina (Al Nassr – Arabia Saudită).
Celălalt bloc e format din jucătorii care evoluează peste Ocean, în Columbia, Mexic, MLS, Brazilia sau Argentina: James Rodriguez (Sao Paolo), Fabra (Boca Juniors), Medina (Monterrey), Quintero (Racing Buenos Aires) sau Cucho Hernandez, coleg cu Alex Mățan la Columbus Crew, în MLS, un atacant cotat la 13 milioane de dolari.
Cuadrado e accidentat, iar James Rodriguez are probleme la Sao Paolo, unde a jucat 14 meciuri în șapte luni, marcând doar un gol, fapt care i-a determinat pe brazilieni să considere că nu s-a adaptat. Oricum, fostul star al lui Monaco, Real Madrid sau Bayern Munchen, ajuns la 35 de ani, e departe de nivelul de acum câțiva ani.
Chiar și așa însă, selecționerul argentinian Nestor Lorenzo are de unde alege, columbienii având peste 50 de fotbaliști pasibili de a fi chemați la națională. Iar 11 dintre ei sunt cotați la peste zece milioane de euro, cât Radu Drăgușin, socotit cel mai valoros fotbalist român.
• Diaz (Liverpool) 75 milioane euro • Lerma (Crystal Palace) 20 milioane euro • Sinistera (Bournemouth) 17 milioane euro • Duran (Aston Villa) 17 milioane euro • Davinson Sanchez (Galatasaray) 16 milioane euro • Barrios (Zenit St. Petresburg) 14 milioane euro
Naționala Columbiei se află într-un moment foarte bun. A încheiat anul 2023 fără înfrângere (6 victorii, 4 egaluri) și a bătut, printre altele, Brazilia, Germania și Mexic. Dacă România se pregătește pentru EURO 2024, Columbia joacă împotriva tricolorilor în perspectiva Copa America, din luna iunie, unde vor întâlni Brazilia, Paraguay și Costa Rica sau Honduras.
17 ianuarie 1980 Columbia – România 0-0 amical 18 iunie 1994 Columbia – România 1-3 FIFA World Cup 15 iunie 1998 România – Columbia 1-0 FIFA World Cup 27 mai 2006 România – Columbia 0-0 amical
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER