Florin Răducioiu a fost vizitat la București de un reporter al cotidianului spaniol AS. Golgheterul României la CM 1994, unul dintre puținii care au jucat în toate cele cinci mari ligi ale Europei, a avut ocazia de a-și explica povestea vieții într-un amplu interviu publicat ieri, cu o zi înaintea derby-ului Espanyol – FC Barcelona, care poate aduce titlul echipei lui Xavi. Răducioiu a jucat în două perioade la Espanyol, 1994-1996 și 1997, acolo având evoluții excelente, drept pentru care a rămas în memoria fanilor echipei ca unul dintre cei mai buni atacanți din istoria clubului.
– Ce faci acum la București? – Sunt analist sportiv la o emisiune TV aici în București, unde vorbim despre marile campionate europene. Sunt cu ochii pe Espanyol. Nu pot să uit asta. Am un bun prieten la Real Madrid, Antonio Pintus, preparatorul fizic. L-am cunoscut la Monaco și am fost de câteva ori la Barcelona și Madrid pentru a-l vizita.
– Pintus era deja un preparator fizic de excepție când a fost cu tine în 2002? – Era o persoană cu multe calități. Știa să empatizeze cu jucătorul, iar asta este important. Era ca un antrenor, intra în mintea jucătorului și te convingea să faci ceea ce trebuie. Era mereu la curent cu noutățile, se uita la ce se făcea în alte țări și în alte sporturi. A copiat idei. O mare parte din succesul lui Real Madrid se bazează cu siguranță pe condiția fizică creată de el.
– O echipă madrilenă care a câștigat Cupa țintește finala Ligii Campionilor, dar nu a reușit să câștige La Liga. O vedeți pe Espanyol cu șanse de a întârzia titlul lui Barça? – Am văzut-o pe Espanyol cu teamă pe tot parcursul sezonului; prefer să piardă în atac, așa cum fac acum, decât cum au făcut în cea mai mare parte a anului. Este de înțeles că acest lucru se întâmplă împotriva Barcelonei sau Madridului, dar în restul meciurilor trebuie să ieși și să-ți cauți adversarul. Espanyol este un club important, are un stadion, fanii lor și multe așteptări… Trebuie să joace ofensiv. Nu au avut un stil, o identitate… Întotdeauna au jucat în funcție de adversari.
– Ai observat acest lucru doar anul acesta sau este o imagine constantă? – Am senzația că Espanyol are un complex, se crede un club de provincie. Espanyol se află într-un oraș mare, dar mi se pare că mentalitatea lor e diferită. Nu știu ce gândește patronul, nu știu cum cumpără jucători, dar trebuie să creadă că pot fi în primii zece. Pot construi lucruri bune. Ceva este programat prost la Espanyol, dacă mă cheamă, sunt acolo într-o secundă!
– Și îți place Espanyol condus de Luis García, în ciuda rezultatelor proaste și a situației extreme din acest sezon? – Îmi plac ideea lui de joc și mentalitatea lui de a lupta pentru tot până la final. Cred că Espanyol va fi salvată cu el. La Sevilla a făcut un meci bun împotriva unui mare rival, nu meritau să piardă. Echipa este mai ofensivă acum. Fac greșeli în spate, dar ce echipă nu face? Îi văd cu opțiuni în derby-ul cu Barcelona, trebuie să joace așa cum o fac și să vedem dacă de data aceasta vor avea mai mult succes.
– Cunoști mentalitatea echipei de la mijlocul anilor ’90. Ai trăit cele mai bune momente ale carierei la Sarrià? – Am avut o carieră foarte încărcată. Nu am fost un fotbalist ușor. Uneori era imposibil să lucrezi cu mine. Am avut multe capricii. Mi-ar plăcea să mă întorc la Barcelona și să vorbesc într-un bar cu fanii lui Espanyol despre toate experiențele mele. Îmi vin în minte multe fotografii. Nu uit stadionul: Sarrià era un templu. Îmi amintesc că, în copilărie, am urmărit Cupa Mondială acasă, cu Paolo Rossi, împotriva Argentinei și Braziliei în acea grupă a morții. Și a fost pe Sarrià. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am semnat pentru Espanyol, pentru că aveam o imagine idealizată a acelui teren. Apoi au mai fost și alte motive, soția mea era îndrăgostită de Spania. Dar când eram copil deja idealizam Sarrià și apoi am marcat goluri acolo unde Rossi marcase în 82. Cum este viața asta…
– Ce vrei să spui când spui că nu ai fost un jucător ușor? – Nu eram diplomat, eram impulsiv. Eu eram capricios. Nu-mi plăcea când antrenorul țipa la mine. Unul dintre puținii care s-a purtat bine cu mine, pentru că mă cunoștea de când eram copil, este Lucescu. Și Camacho la fel. El nu țipa la mine. În al doilea an, odată cu zvonurile despre faptul că aș fi semnat cu Glasgow Rangers, au început problemele. Clubul a vrut să mă vândă, eu nu am vrut să plec și totul a mers prost. Cel cu care am avut cele mai multe controverse a fost Harry Redknaap. S-au scris multe lucruri, am apărut chiar și într-o carte. Am fost capricios, dar nu a creat probleme grupului. Aveam multă mândrie și acum îmi dau seama că totul s-ar fi rezolvat cu un „ok, domnule”. Eu eram împotriva lui.
– De aceea nu ai reușit la Milano? – Am făcut o greșeală. Lucescu a fost chiar de acord cu Capello. Am jucat cu echipa națională împotriva Belgiei, am câștigat cu 2-1, am marcat și meciul a fost esențial pentru a obține biletul pentru Cupa Mondială. M-am întors la Milano cu glezna umflată. Aproape toți atacanții erau accidentați, iar eu i-am spus lui Capello că nici eu nu pot juca. Am greșit, ar fi trebuit să mă ofer să joc. El nu m-a iertat. Nu am mai jucat. Apoi am jucat la Cupa Mondială din Statele Unite și am avut oferte, dar Milan nu m-a lăsat să rămân în Italia.
– Cu ce ai rămas de la Milan? – Cu multe lucruri, dar mi-ar fi plăcut să fi jucat cu Van Basten, care a fost idolul meu. Am o fotografie cu el în vestiarul din Atena, când am bătut Barça cu 4-0 în finala Cupei Campionilor Europeni. Capello nu m-a luat în lot, eram în tribune. Van Basten a fost partenerul meu de vestiar la Milan, deși el doar se antrena pe margine din cauza accidentării la gleznă. Eram mereu extaziat lângă el. Nu-mi venea să cred că suntem colegi.
– Înainte de a juca pentru Espanyol și Milan, ai ajuns în Italia la o vârstă foarte fragedă. Cum te-ai adaptat la un Calcio plin de vedete? – Am avut de ales între Bari și Anderlecht. Il Calcio era foarte puternic. Lucescu mi-a spus să nu semnez pentru Bari, că ar trebui să merg într-o țară mai puțin puternică, dar nu l-am ascultat. A fost dificil. Puteam să vorbesc italiana, dar meciurile erau obositoare. Atacantul trebuia să marcheze, iar eu aveam nevoie de timp pentru a mă obișnui cu asta. Am descoperit presiunea, presiunea coechipierilor mei, presiunea oamenilor, presiunea presei… Nu știam asta. Au fost momente în care am fost foarte afectat. Am încercat să mă îmbrac altfel, să mănânc altfel, dar nu am putut face față presiunii. A fost o ucenicie. Am jucat împotriva lui Maradona, Klinsmann, Van Basten, Gullit, Batistuta… Nu-mi venea să cred.
– Ai comentat, în urma declarațiilor lui Dino Baggio, că în Italia se luau pastile sau se injectau produse înainte de meciuri. Cum ai pus în practică tot ce s-a spus despre acest lucru? – Am vorbit despre toate acestea cu alți coechipieri. Era ceva normal. Cu aceste morți premature, cum a fost cea a lui Vialli, Dino Baggio s-a speriat. Ceea ce pot să spun este că la fiecare meci al lui Brescia ni se făceau injecții roșii, era ca și cum ar fi fost sânge. Am vorbit cu medicul și mi-a spus că era un fel de vitamină pentru ca mușchiul să nu obosească ușor. Era normal să luăm așa ceva. La Milan îmi amintesc că erau și pastile.
– Ai trecut testele de dopaj? – Da, da, au fost teste de urină. Toate acestea au venit ca urmare a morții lui Vialli și a altor jucători. Și că mulți au pus întrebări despre ceea ce ne dădeau la vremea respectivă. Poate că totul a fost doar o fatalitate sau poate că procesele au fost accelerate din cauza acelor produse. Eu mă simt foarte bine la 53 de ani.
– Și în România, Spania, Anglia, Franța sau Germania, unde aț jucat, au dat și lucruri de genul acesta? – Nu, doar în Italia. În celelalte luai medicamente doar dacă erai răcit.
– Înainte de Italia, ai crescut la Dinamo București, de ce ai devenit fotbalist, cine te-a împins spre asta? – Am trăit întotdeauna în București. România era o țară comunistă. Părinții mei nu au avut probleme, au fost la margine, mereu departe de politică. Nu au fost membri de partid. Viața mea a fost școala și fotbalul, mereu pe străzi… Mult din meritul de a ajunge fotbalist a fost al tatălui meu, era visul lui. A fost visul lui. Eu eram singurul fiu și cel mai mic copil și a vrut ca eu să fiu fotbalist. Mă ducea la meciuri și la antrenamente… Locuima la zece minute cu tramvaiul de stadionul lui Dinamo București. Eram serios la școală, la fotbal… La 15 ani, datorită lui Lucescu, care era un vizionar, am început să merg cu prima echipă. Visul meu era să joc la Cupa Mondială și să înscriu goluri.
– Și ai reușit… Ce a fost cu acea echipă a României de la Cupa Mondială din 1994? – Am avut o mare personalitate. Hagi, Popescu, Dumitrescu, eu… Acest grup și-a desăvârșit munca. Eram ca o sticlă de vin care se deschide în cel mai bun moment. Îmi amintesc că am avut o doză de noroc. Echipele care nu au nimic de pierdut sunt cele mai periculoase. Am fost un pic ca Bulgaria, care avea jucători cam ca noi.
– Bulgaria a devenit celebră pentru imaginile cu jucătorii care fumau în hotel la Cupa Mondială din 1998 din Franța. Ai avut astfel de obiceiuri? – Nu, deși au existat câteva cazuri. Portarul nostru, Prunea, a fumat, dar noi nu am fumat, doar beam bere uneori uneori. Iordănescu, care este acum general în armată, era foarte strict și comunist. Echipa era subordonată și disciplinată.
– Cum te-a marcat acea Cupă Mondială? – Nu cred că un alt jucător român m-a mai întrecut în timp, cu cele patru goluri pe care le-am marcat într-o singură ediție… Dar iau meciul fantastic cu Argentina, pe care nu l-am jucat din cauza cartonașelor, și meciul cu Suedia, pe care l-am pierdut la penalty-uri. A fost la San Francisco, în fața a 80.000 de oameni și în sferturile de finală. Am fost aproape, am condus în prelungiri și am pierdut la penalty-uri când meciul era în mâinile noastre. Acolo ați văzut diferența culturală. Suedezii au fost reci, iar noi agitați. Hagi a spus după aceea că a fost o șansă pe care nu o vom mai avea timp de o sută de ani… Sper că nu a fost un blestem ca Bela Guttman.
– Ei bine, România nu s-a mai calificat la o Cupă Mondială din 1998… Sunteți idoli în România? – Oamenii ne recunosc, ne opresc pe stradă… E o mare victorie personală. Copiii mici îmi scriu, mă salută, îmi spun domnul Răducioiu. Este impresionant. Acum ne gândim să facem un film despre cei 30 de ani de la acest succes.
– Ce ai făcut după ce ați agățat ghetele în cui, la Monaco? – Vreau să le dau câteva sfaturi tinerilor. Au trecut 20 de ani de atunci. Acum toți jucătorii sunt inteligenți și au agenți. Ca fotbalist, poți să-ți iei un an sabatic. Dar atunci trebuie să ai idei clare, pentru că urmează o altă viață. Ce vrei să faci? Să fii director sportiv, antrenor… Nu prea mai există altceva. Sau, altfel, să te lași de fotbal și să faci altceva. Nu poți să pierzi mult timp pentru că te așezi și nu vrei să faci nimic. Dacă ai bani, crezi că o să dureze… Nu poți să știi ce se poate întâmpla. În cazul meu, regret. La Monaco am petrecut nouă ani fără să fac nimic, au fost irosiți. Pentru mine, ca om, a fost o greșeală. Monaco, șampanie, bling bling… Dacă aș putea să mă întorc în trecut, aș arăta familiei mele că am fost bărbat și că aș fi muncit pentru orice.
– Și cum ai ieșit din aceste obiceiuri? – Într-o zi realizezi că nu mai poți continua așa. M-am întors în Italia și am studiat pentru a deveni antrenor, dar mi-am dat seama, chiar dacă aveam acest titlu, că nu oricine poate fi Guardiola. Nu era ceea ce-mi stătea în fire. Sunt mulți fotbaliști, dar doar câțiva pot fi antrenori, pot gestiona grupuri, pot rezolva probleme… Aici, la București, am ajuns în televiziune și sunt foarte fericit.
– Ai sentimentul că ai fi putut avea o carieră și mai bună? – Aș fi putut avea o carieră mai completă, cu siguranță. Mi-am pierdut multă energie pentru lucruri stupide. Nimeni nu este perfect, dar eu nu am fost suficient de diplomat. Ar fi trebuit să gestionez altfel anumite situații, poate de aceea sunt o persoană diferită acum.
Bari: 34 de meciuri, 5 goluri Verona: 34 de meciuri, 2 goluri Brescia: 72 de meciuri, 19 goluri Milan: 14 meciuri, 4 goluri Espanyol: 56 de meciuri, 19 goluri West Ham: 11 meciuri, 2 goluri Stuttgart: 19 meciuri, 4 goluri Monaco: 12 meciuri, 2 goluri Creteil: 9 meciuri, un gol
Fostul atacant al naționalei a fost căsătorit timp 23 de ani cu Astrid, alături de care are doi copii. Cei doi au hotărât de comun acord să divorțeze. Ei au împreună doi copii, Andrea și Alessandro, care au rămas la mama lor, în Italia. Fiul cel mare, Andrea, a împlinit 26 de ani, iar cel mic, Alessandro, are 24 ani.
Până să o cunoască pe soția sa, Răducioiu a fost cucerit de Janine Ștefan, fosta consoartă a lui Adrian Sârbu. „Mă îndrăgostisem până peste cap de Janine, un fotomodel celebru al acelor ani. Adevărul e că am abordat-o pe Janine direct de pe stradă, în zona bulevardului Dacia. Am greşit şi nu l-am ascultat atunci pe Giovanni Becali. Mi-a spus de zeci de ori să renunţ la Janine, dar n-am făcut-o decât foarte târziu. Despărţirea s-a petrecut într-un fel foarte dur”, a povestit fostul fotbalist în 2014.
Acum, Răducioiu trăiește o altă poveste de dragoste. Fotbalistul are o relație cu Andreea Albăstroiu, fosta soție al lui Marian Zlotea, condamnat pentru corupție la 8 ani de închisoare și fugit în altă țară. Fostul atacant și iubita sa s-au cunoscut la Milano. Femeia a lăsat un post călduț în diplomația română pentru a se muta la București împreună cu Răducioiu. Andreea are și ea un fiu dintr-o căsătorie anterioară.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER