Dupa ce Qatarul a primit organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din 2022, lumea a inceput sa isi puna serioase intrebari asupra felului in care intelege FIFA sa onoreze o candidatura sau sa aiba serioase dubii asupra rolului internationalizarii fotbalului. Trecand peste faptul ca este vorba despre un snobism evident afisat de seicii petrolului, sa remarcam faptul ca atunci cand ne referim la cea mai mare performanta la nivel de nationala a fotbalului nostru, bronzul de la CM de juniori din Australia 1981, putini dintre noi stiu ca atunci, exact la acea competitie, medalia de argint a turneului a fost luata chiar de catre… Qatar.
La fel ca vecinii sauditi sau ca emirii din Dubai, tot ceea ce se construieste in tarile Golfului este demn de 1001 de nopti. Dar, ceea ce este si mai curios, este faptul ca oamenii cu bani de acolo au inceput sa investeasca serios in concursurile hipice, facand o serioasa concurenta occidentalilor. Totusi, daca e sa excludem fotbalul sau Formula 1, care are deja un superb circuit anual in Bahrein, calul nu este deloc strain oamenilor acestor locuri, camilele si caii facand parte din insasi esenta exceptionalei culturi arabe. Sa vedem, totusi, ce inseamna asta intr-un context eminamente sportiv. Un moft? O provocare? O distractie? Cate putin din fiecare sau nimic din toate acestea? Deocamdata, nivelul concursurilor este destul de jos in Asia
Locul al doilea ocupat de sauditul Abdullah Al Sharbatly, cu calul Seldana di Campalto la Jocurile Mondiale Ecvestre de la Kentucky au reprezentat o bomba mediatica si sportiva. Niciodata un sportiv saudit nu a reusit o astfel de performanta, fie ca este vorba despre cursele de cai sau despre alt sport. Oricum, nimic nu a fost intamplator, performanta sa a fost atent pusa la cale in palatele din Riyad si din Golf in general: tarile arabe trebuie sa urce spectaculos in ierarhia curselor de obstacole. Si asta in detrimentul altor tari cu traditie, fie ca sunt din Vest, ca Irlanda, fie ca sunt din Est, ca vecina Ungaria. Desi este un sport aproape necunoscut la noi, regimul comunist impuscand caii in anii ’50, pentru ca „aveam tractoare, la ce bun patrupedele”, iar Ceausescu demoland hipodromurile din Bucuresti si din tara pentru a construi blocuri cenusii, acest fenomen este extrem de dezvoltat in Europa de Vest si in America de Nord. Din acest moment, insa, calaretii arabi, beneficiind de milioanele sponsorilor, cumpara, pur si simplu, locuri pe grilele de start, dupa modelul wild-card-urilor pentru tenis, si ameninta serios pozitia liderilor traditionali. Asta, in strainatate, pentru ca in Asia, este preferat mai mult galopul.
Parerea unui specialist
Philippe Guerdat, un elvetian francofon care se ocupa de pregatirea jockey-ilor, dar si de antrenamentul armasarilor pentru concursuri, este un adevarat globe-trotter si considerat a fi a adevarata enciclopedie in viata a acestui sport. Absolut logica, deci, curiozitatea presei din tara sa, care l-a chestionat asupra evolutiei hipismului in ultimii ani. „Anul acesta, au fost exact 27 de natiuni care au luat parte la Mondialele de sarituri peste obstacole, iar nivelul a fost extrem de ridicat. Au fost inca 10 echipe in plus fata de ceea ce se petrecea la CM de la Jerez de la Frontera, Spania, in urma cu opt ani, si sa stiti ca toata lumea a progresat vizibil. I-am pregatit pe spanioli, pe rusi si pe ucrainieni, dar surprizele nu au venit din aceasta zona. Acum ii pregatesc pe belgieni, dar noile puteri emergente sunt tarile arabe, insa am constatat un nivel serios imbunatatit atat la japonezi, cat si la cateva tari din Oceania”, marturiseste el.
Cai, seici si cecuri la purtator
Aceasta este tripla castigatoare, un fel de trei bucati servite la jocul de poker care au permis Arabiei Saudite sa devina prima tara araba, dar si din intreaga Asie, care sa reuseasca un loc al optulea in concursul pe natiuni, iar Qatarul si Emiratele Arabe Unite vin din spate folosind aceeasi reteta, dar cu o oarecare intarziere. Totusi, sunt destule voci care ataca metodele arabe de dezvoltare a sportului. Astfel, belgianul Philippe Lejeune, campion mondial en-titre, critica dur felul in care se obtin caii de succes pentru acest gen de competitii. „Acest sport a fost, dintotdeauna, o arta, o mixtura intre dresaj, animal si om, iar legatura ta personala cu calul tau de concurs este fundamentala. Bidiviul meu mi-e ca un frate, iar antrenorii mari, si ma gandesc la Guerdat, Navet sau Whitaker, stiu exact ceea ce vreau sa spun. Pai, stiti cum procedeaza arabii? Cam ca stramosii lor din seraiurile de odinioara. Cumpara armasari pe bani grei, isi pun iepele la bataie si scot manji pe banda rulanta. Pe cei, foarte putini, care rezista la furtunile de nisip de acolo, ii pastreaza. Pe ceilalti… ma intelegeti ce vreau sa spun”, isi varsa el naduful. „Bun, admit ca sunt jochei buni si ambitiosi, au bani in prostie, isi permit orice si asa mai departe. Avand in vedere ca ei dezvolta un fenomen care incepe sa prinda la ei acasa, pot sa spun chiar ca e bine pentru acest sport, dar nu sunt de acord cu faptul ca vin si ne cumpara la licitatie cei mai buni armasari, mandria grajdurilor din Anglia sau din State. Poate ca ar fi bine sa nu mai scoatem acesti cai la licitatie, niste reguli trebuie schimbate”, mai crede el.
Banul, cheia succesului Fara dolari, fara foarte multe bancnote verzi, nu ar fi fost niciodata posibila ascensiunea lui Abdullah Al Sharbatly si a iepei sale, de acum celebra, Seldana di Campalto. Pana in urma cu ceva vreme, Seldana a facut pereche cu un italian, dar acum apartine unui Fond ecvestru saudit, manevrat cu abilitate de miliardarul Faisal bin Abdullah, care este si ministru al Educatie in guvernul saudit. Patrupedul nu a fost incredintat noului jocheu decat cu sase saptamani inaintea Mondialelor, dar ofensiva tarilor arabe nu este deloc recenta, asa cum s-ar putea crede. Dimpotriva, dureaza de mai bine de 20 de ani. Iar provocarea lansata europenilor nu vine numai din tarile petrolifere, ci si din Australia, care a reusit un excelent loc sapte pe natiuni, dar si de o alta tara de la Antipozi, Noua-Zeelanda. „Mi-au placut mult chiar si japonezii”, continua Philippe Guerdat. Fiii Tarii Soarelui-Rasare sunt excelenti calareti, iar antrenorii lor au facut adevarate minuni. Japonia este tara care va conta cel mai mult in viitorul apropiat in acest sport, urmata, n-o sa va vina sa credeti, de China. Si aici se poarta naturalizarile
Exista si ratiuni care tin de nationalismul stupid si care, din pacate, au atins si acest sport atat de nobil. De exemplu, oligarhul ucrainian Alexander Onyshchenko a calificat tara sa la JO de la Beijing sponsorizand o echipa din jochei naturalizati slavi peste noapte. Evident, platiti regeste pentru a accepta un pasaport al vecinilor nostri si sa fie de acord sa incalece niste cai cumparati pe sume colosale. Rezultatul? Un incredibil loc patru la Jocurile Mondiale Ecvestre din 2006 de la Aachen. Toti acesti Don Quijote moderni au ceva in comun: concureaza mai mult in Europa, mai rar in State, dar aproape deloc in Dubai sau la Osaka, desi exista hipodromuri excelente in Emirate, cu gazon adus special din Anglia si cu garduri verzi care inghit 2.000 de $ per mp pe zi. Atat costa… apa! Iata cum arata, spre exemplificare, cateva nationale. In cea care vine de la Kiev, evolueaza brazilianul Rodrigo Pessoa, in cea a Belgiei concureaza australianca Edwina Alexander, iar in cea a Olandei il regasim pe japonezul Taizo Sugitani.
Dresajul, ultima arma a europenilor
„Ultimul avantaj al Europei este dresajul, dar si aici au inceput sa apara probleme. Tari ca Irlanda sau Polonia au regresat mult, in timp ce Rusia, in loc sa se ocupe de caii exceptionali pe care ii aveau acum 30 de ani s-au apucat, in cel mai pur stil sovietic, de incrucisari care au nenorocit rasa cabalina. Daca ar mai aveai caii aceia, acestia ar valora acum aur, ar fi chiar mai scumpi decar telegarii pur sange arabi”, puncteaza Guerdat. Cultura ecvestra vine din cultura militara europeana, la fel ca si biatlonul. Cavaleria, ca arma terestra, a avut nevoie de instructori si de tacticieni care, chiar in uniforma fiind, veneau la concursuri si erau mandri de sorgintea lor militara. De altfel, si eu consider ca o data rupta traditia si legatura cu armata, acest sport a inceput sa decada si a intrat pe mana afaceristilor verosi si a pariorilor din toate colturile lumii. Sunt tari care nu au avut traditie militara din acest punct de vedere, dar care cresteau cai pentru turniruri sau pentru a face cadouri. Dar, pana sa ajungi sa dezvolti o arta din legatura dintre om si cal este o cale un pic cam lunga.
articol de Octavian METONI
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER