Revoluție în Statele Unite după Cupa Confederațiilor**
America a redescoperit soccerul după finala pierdută în fața Braziliei, două milioane de telespectatori au urmărit "live" desfășurarea meciului, iar presa de specialitate de peste Ocean este entuziasmată de prestația "cowboys"-ilor. Dar, totul a început cu mesajul transmis lui Blatter de președintele Obama.
Au pierdut, dar sunt niște învingători. Dincolo de lacrimile lui Dempsey, care ar putea fi semnalul resuscitării acestui etern pacient american, fotbalul, rămân cuvintele Don Garber, bossul Major League Soccer. "Finala din Africa de Sud a fost cel mai important moment pentru sportul cu balonul rotund din țara noastră". De înțeles, având în vedere că numărul telespectatorilor a crescut de 10 ori, dacă ținem cont de cifra reprezentată de aceștia la Coppa del Mondo din Italia, ceva sub 0,1%.
Sigur, dacă ținem cont de faptul că în România, spre exemplu, țară de 10 ori mai mică decât SUA, share-ul este de cel puțin 7 ori mai mare iar audiența cel puțin triplă, am fi tentați să spunem că pe continentul nord american fotbalul a fost și a rămas o eternă speranță. Dacă ținem cont de faptul că principalele patru sporturi sunt baschetul, baseballul, hocheiul și fotbalul… american, atunci trebuie spus că baza și interesul pentru sportul pe care europenii și sudamericanii îl iubesc atât de mult și-au extins serios baza în America și se află într-o continuă expansiune.
În plus, trebuie spus că înșiși președinții de la Casa Albă sunt pasionați de acest fenomen, începând cu Bill Clinton și terminând cu actualul locatar de la Nr. 1600, Barack Obama. "Fotbalul este singurul sport planetar, iar turneul final al World Cup promovează prietenia și solidaritatea între popoare și continente", a sunat mesajul șefului executivului american către bossul FIFA, Sepp Blatter.
Un pic de istorie și… Hagi
Până în prezent, fotbalul din State s-a menținut la stadiul de promisiune, dar pași extrem de mici înainte au fost făcuți constant. Oricum, principala problemă o constituie faptul că jucătorii emigrează aproape imediat către Europa în căutarea unui salariu consistent și a unei provocări sportive reale. Fără a fi niște staruri, sunt destui nordamericani care joacă în Germania, Anglia, Scoția, Danemarca și Franța. Din când în când, mai apare câte un "pensionar" din Europa, de obicei în căutarea unei aventuri peste Ocean, pentru că de tun financiar nu poate fi vorba, dar eșuează repede din cauza lipsei motivației și a lipsei de valoare a coechipierilor.
Și asta, în ciuda unei susțineri reale din partea presei, care salută într-un mod cu totul și cu totul special sosirea unui jucător de pe Bătrânul Continent. Ultimul exemplu, Freddie Ljungberg, dar el însuși este conștient de rolul ingrat pe care și l-a asumat. "Trebuie să fac în așa fel încât această piață fotbalistică să devină credibilă. Sounders Seattle, echipa la care joc, are un singur defect. Toți coechipierii mei sunt înnebuniți după Supersonics, echipa de baschet a orașului. Sigur, si eu sunt mort după hochei, spre exemplu, dar nu aș pune niciodată sportul pe patine înaintea fotbalului."
Au mai fost vedete transferate pe acolo, Youri Djorkaeff, spre exemplu, dar cu o floare nu se poate face primăvară. După ce a câștigat Cupa UEFA, Galata a făcut un turneu în State, Hagi a marcat un gol de senzație, de la jumătatea terenului, dar i-a refuzat politicos pe yankey atunci când aceștia au încercat să-l determine să vină să joace pentru New Jersey. Gică avea aproape 35 de ani, iar americanii puseseră pe masă 10 milioane de dolari, sumă la care conducerea otomanilor ar fi fost dispusă să negocieze. Dar, refuzul lui Hagi nu a fost singular, Zidane sau Figo declinând și ei, la rândul lor, ofertele de a-și agăța ghetele în cui în Lumea Nouă.
Eșec mare cât… Cosmosul
Tentativa de a exporta fotbalul peste Ocean a existat dintotdeauna, dar prima încercare oficială a fost în anii ’70, când au fost aduse pe bani grei vedete care să aducă spectatori în tribune și care să-i facă pe puști să viseze la o minge de fotbal, nu la bâta de baseball. Evident, ca în filmele de prost gust de la Hollywood, s-au înființat repede două ligi, una agreată de FIFA, alta nerecunoscută de forul mondial. Aici s-a produs prima eroare fundamentală, normal era ca respectivele campionate să se concureze între ele, iar publicul și sponsorii să fie cei care să aleagă ce și cum. Un al doilea motiv al falimentului a fost, paradoxal, tocmai imensul succes de public al lui Cosmos New York, la care veneau 100.000 de spectatori per meci să-i vadă pe Beckenbauer sau Pele.
În schimb, celelalte francize nu au putut ține pasul, au dat faliment, astfel că în anii 80 Cosmos juca doar partide demonstrative înainte de a se desființa câțiva ani mai târziu. Pe urmă, după ce Columbia a renunțat la organizarea CM din 1986, FIFA a acordat Mexicului dreptul de găzduire și nu SUA, așa cum se sperase. A fost ultima lovitură dată acestui sport în America… Asta, până la World Cup 94 și JO de la Atlanta, care au însemnat și renașterea unui campionat real, chiar dacă încă slab și neinteresant.
Ca să vă dați seama cât de mult contează în ochii unui specialist faptul că există o ligă profesionistă națională, Archibald, un scoțian care juca la Barcelona pe vremea când Steaua câștiga CCE, a fost întrebat de Eurosport ce părere are despre meciul USA – România de la Passadena și, eventual, să dea și un pronostic. "Va învinge România. Barem europenii au un campionat hulit, vai de el, așa cum aud, dar el EXISTĂ‚! Păi, americanii nici măcar o Cooperativă nu au! Atunci când vor avea și ei măcar o competiție națională cu cel puțin 10 formații, vor ridica și ei capul. Deocamdată, nu îi văd în stare să bată o formație europeană. Bine, exclud naționale de genul Andorra sau Lichtenstein…". Și a avut dreptate din ambele puncte de vedere.
Se întâmplă acum
În anul de grație 2009 s-au schimbat destule, iar americanii se pot lăuda cu 5 milioane de jucători legitimați, un campionat care va avea o echipă în plus din sezonul viitor, 45 de milioane de dolari oferiți de televiziunile care transmit partidele, dublu față de ceea ce oferea ESPN în 2006. Nu sunt sume mari în comparație cu Europa, dar deja sunt interesați și sponsorii, spre exemplu, fiecare jucător poate primi 750.000 de dolari dacă își trece pe tricou imaginea unei firme cu care are contract.
Pe urmă, au crescut și investițiile în infrastructură, Red Bull, sponsorul Metrostars cheltuind deja peste 400 de milioane pentru un nou stadion. Adică, adio Giants, arena pe care evolueaseră Cosmosul lui Pele din anii 70. Nici salariile nu sunt uriașe, cam 135.000 pe an cu tot cu bonusuri, dar chiar și acestea s-au cam dublat față de anii precedenți, iar fotbaliști ca Dempsey, Altidore sau Howard ar avea loc la orice mare echipă din Europa.
Numărul verde
Știți cum își făceau reclamă cei de la Major League Soccer în 1995, cu câteva luni înaintea debutului primei ediții a noului campionat nordamerican? "Știi care e diferența între football și soccer? Dacă vrei și pretinzi că știi să joci soccer, sună gratuit la acest număr de telefon: 800-678-1328". Culmea, destui au ajuns fotbaliști în State prin această metodă. Astăzi, soccerul a ajuns băiat mare. Nu mai este nevoie de un număr verde, ei sunt cei care te caută. Și, dacă l-au convins pe unul ca Beckham, înseamnă că oamenii de acolo nu glumesc. Dacă e să judecăm după rezultatele naționalei, chiar au reușit.
Până una alta, să fim serioși, generația de aur a jucat sferturile în 94, dar și yankey-ii au ajuns în aceeași fază a competiției la ediția din Coreea de Sud și Japonia. Nu ați auzit de niciun fotbalist din naționala lor în afara lui Donovan? Nicio problemă. Câți auziseră de noi atunci când ne-am calificat la Euro 84? Și acum mi-aduc aminte titlul din Onze:
"Les Roumains, ces inconnus!"
PS. Cupa Confederațiilor înseamnă mai mult decât "vuvuzela", trompetele care costă un dolar și "makarapa", casca de miner atât de dragă nouă, românilor, care la ei este ornamentată cu mult bun gust.