Ștucan, despre cum a trăit un veteran de la Istanbul meciul anului: „Liverpool știe ce are de făcut. A mai făcut!”

Recunosc, de atunci sunt un suporter arogant. Sunt un veteran de la Istanbul, unul dintre cei 40.000 de fani ai lui Liverpool care au văzut „minunea” pe viu. Unul dintre aleșii să înghită pilula amară a umilinței, să îndure mesajele ironice de la pauză, venite pe telefonul mobil. Știți și voi replicile: „Mai bine nu vă prezentați!”, „ce căutați voi acolo”, „bye-bye Liverpool”. Tot arsenalul pe care prietenii sadici ți-l toarnă în cap doar ca să-ți arate că ții cu o echipă pe care ei, nesăbuite creaturi, o consideră a fi una de pierzători, pentru ca peste numai o oră să te felicite din toată inima.

De la 0-3 cu AC Milan într-o finală de Liga Campionilor au trecut aproape 11 ani și 3 reprize. Într-una, Liverpool te-a ajutat să le plătești amicilor cu vârf și îndesat toate aroganțele, în alta te-a adus din nou în situația de pe Ataturk, din seara de 25 mai 2005. De data asta, miza a fost mai mică. În minutul 9 al returului cu Borussia Dortmund, pe Anfield Road, Liverpool era condusă cu 2-0 și eliminată din sferturile Europa League. 51 de minute mai târziu, situația se împuțise de-a binelea după golul lui Reus. 1-3 și mesajele de la prieteni au început din nou să curgă. Ironii, păreri de rău sincere, tot tacâmul. Nesocotiții!

Ce face un veteran de la Istanbul atunci când Liverpool trebuie să dea trei goluri într-o repriză? În timp ce alți fani și-ar pierde mințile, ar înjura sau ar închide televizorul, tu stai în canapea, regretând doar că nu ești, precum Mironică, pe Anfield. Știi că nici lui Mihai nu i-a pierit cheful pentru că îl cunoști de o viață, știi când tonul i se dezumflă și când își trage combustibil din rezervorul nevăzut al speranței. Acum, Mironică speră, tu speri, 45 de mii de oameni de pe stadion așteaptă, zeci de milioane ca voi gândesc doar în termeni pragmatici.

Câte goluri poate da o echipă în 30 de minute? Dacă faza de construcție durează un minut, bucuria câteva secunde, iar drumul cu mingea în brațe din plasă până la centrul terenului vreo 10 secunde, realizezi că e suficient timp pentru a răsturna chiar și o dinastie din fotbal. Ce să mai vorbim despre un amărât de 3-1 pentru care fanii Borussiei Dortmund au răcnit și s-au felicitat ca și cum ar fi câștigat un trofeu!?

Veteranul de la Istanbul simte golul în aer tot timpul. Când Origi abia înțepase mingea pe lângă Weidenfeller, fanii lui Liverpoool o duceau deja mental la punctul din centrul gazonului. Totul este o construcție psihologică pe care ți-o dă experiența extrasenzorială a unui eveniment paranormal prin care ai trecut. Culmea este că, deși nu s-a numărat printre veteranii de la Istanbul, Klopp părea că are și el finala din 2005 în sânge.  Nările îi fremătau pe tușă, glasu-i răgușit ridica nivelul decibelilor fanilor din spatele său. Unii dintre ei fuseseră la Istanbul, alții nu. Klopp aștepta, tu și alți milioane de fani sperai, iar Mironică a răcnit: „Coutinhoooooo! Nemaipomenit! 2-3!”. Nu era o bucurie normală, ci un urlet venit parcă din trecut, din tribunele de pe Ataturk. Așa ai țipat și tu în 2005 la golul lui Smicer, simțind că o iei razna de-a binelea.

Apoi, iarăși. „Sakhoooo! Liverpool a egalat! 3-3! In-cre-di-bil!”. Răgușeală completă, isterie, apoi calm. Câte goluri se pot da în 13 minute? Râzi în barbă ca un veteran. E nevoie de unul singur, deși Liverpool poate da vreo șase. E momentul în care adversarul nu are nicio șansă chiar dacă ar băga în teren și fanii la bustul gol aflați în peluza Anfield Road End. Liverpool în aceste clipe ar distruge pînă și o combinată Real Madrid – Barcelona pe care o puteți completa voi cu ce staruri vă vin în cap.

Mesajele nu mai curg pe Facebook. S-au oprit și cele de pe telefon. Liverpool nu are nevoie de părerile de rău ale nimănui. Liverpool știe ce trebuie făcut.

A mai făcut!

Apoi, deznodământul. „Lovreeeeeeen! 4-3”. Golul e întâmpinat de veterenul unui 0-3 cu un simplu pumn în aer. Nu poate urla ca Mihai pentru că vecinii de cartier dorm. Pe Anfield, stadionul stă să se rupă, iar prietenii postează pe Facebook că așa un meci nu au mai văzut în viața lor. Mironică e în pragul nebuniei de fericire, genul de afecțiune psihică pentru care n-ai nevoie de medicație, ci doar de o prelungire a momentului.

Zâmbești. Ești arogant.

Ai mai văzut asta. Și vei mai vedea pentru că Liverpool știe cum.