Republica Independentă de La Boca. Dacă ești pasionat de fotbal, trebuie să ajungi măcar o data în viață aici, în casa echipei Boca Juniors, una dintre cele mai celebre formații din istoria fotbalului. E locul în care prenumele lui Dumnezeu e Maradona, al cărui spirit non-conformist s-a mulat perfect pe Constituția locală a cartierului din Buenos Aires în care legile sunt făcute doar pentru a fi încălcate.
Dar ca să înțelegem se înseamnă Boca Juniors e recomandată o incursiune înapoi în istorie. O poveste care începe în anul 1905, când pe 3 aprilie, un grup de băieți greci și italieni (din Genova) s-au întâlnit pentru a-și face un club de fotbal. Casa în care a fost organizată întâlnirea a fost cea a lui Esteban Baglietto, iar celelalte persoane care au participat se numeau Alfredo Scarpatti, Santiago Sana, frații Juan și Theodoros Farengas din Chios și Konstantinos Karoulias din Samos. Așadar, dintre cei cinci fondatori, trei au fost greci și doi italieni.
Echipa clasei muncitoare și cea mai populară din Argentina!
Fotbalul era deja popular în Argentina, unde din 1893 exista o ligă națională. În oraș jucau deja River Plate (înființată în 1901), Racing Club (1903) și Argentinos Juniors (1904), dintre echipele care există și azi. Boca a fost nevoită să aștepte opt ani până să fie primită în prima ligă, fapt care s-a întâmplat abia când Federația a decis să mărească numărul formațiilor din primul eșalon.
În cei mai bine de 100 de ani care au urmat, Boca Juniors a ajuns cel mai popular club din Argentina, atât prin prisma rezultatelor, cât și prin faptul că reprezintă echipa clasei muncitoare, iar cum țara s-a zbătut mai mereu în sărăcie e lesne de înțeles de ce mulți s-au identificat cu ea.
În popor se spune că Boca e clubul a „jumătate plus unu” (la mitad más uno) din populația țării, dar ultimul sondaj, derulat în 2006, a estimat numărul de fani la doar 40% dintre argentinieni. Chiar și așa însă, clubul rămâne lider în ierarhia în care se mai regăsesc River Plate (28%), Independiente (6%), San Lorenzo (5%) și Racing (3%), practic Big Five-ul fotbalului din țara campioanei mondiale, grup care acaparează peste 80% dintre simpatiile fanilor din Țara Tangoului.
Primul semn al faptului că Boca Juniors va deveni un club mare a venit de timpuriu, mai precis în 1925. Turneul european, într-o perioadă în care deplasarea unui grup de jucători era neobișnuită, a marcat o etapă importantă. Lotul a fost format din 12 jucători și 5 invitați, dar a existat și un fan care și-a plătit singur biletul și care a prestat ca maseur și magaziner: Victorio Toto Caffarena este cel care a inițiat mitul jucătorului numărul 12.
Delegația celor de la Boca s-a îmbarcat pe 5 februarie la Montevideo și 22 de zile mai târziu a ajuns la Vigo, în Spania. Argentinienii au jucat 19 meciuri, câștigând 15, remizând unul și pierzând doar trei, cu 40 de goluri marcate și 16 primite. Acest lucru a avut ecou pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, punând bazele gloriei internaționale care avea să cuprindă clubul. Boca a primit recunoaștere internațională și a stârnit atât de multă pasiune încât, la întoarcerea acasă, la 12 iulie, Asociația Argentiniană de Fotbal a decis să declare clubul Campion de Onoare pentru sezonul 1925. Boca era deja recunoscută ca fiind mare în toată lumea.
Paradoxal, deși Maradona e zeul fotbalului argentinian, idolul celor de la Boca este Juan Roman Riquelme, care a evoluat aici în două perioade, 1995-2002 și 2007-2014. Între aceste două experiențe, el a jucat și n-a prea jucat un an la FC Barcelona și patru la Villareal.
Riquelme este acum prim vice-președinte al clubului și principalul simbol al clubului. I se spune simplu Roman, nicidecum Riquelme, iar dacă nu știi despre cine e vorba poți pluti puțin în confuzie. El e atât de popular deoarece a condus Boca la câștigarea a 11 trofee, între care trei Copa Libertadores, performanță pe care n-a mai reușit-o nimeni. Ca și Maradona, Roman este produsul lui Argentinos Juniors, echipă la care și-a încheiat și cariera, în 2015.
De fapt, Maradona este subiectul unei confuzii destul de mari. El nu e nici pe departe produsul lui Boca Juniors. Născut în Lanus, un orășel sărac din provincia Buenos Aires, Diego a fost observat, la opt ani, de un căutător de talente, în timp ce juca la clubul local Estrella Roja. În martie 1969 a fost recomandat la Los Cebollitas (Micile Cepe – porecla clubului), echipa de juniori a lui Argentinos Juniors, formație din cartierul El Paternal, aflat la vreo 15 kilometri de La Boca. Maradona a devenit o vedetă pentru Cebollitas, pe când era copil de mingi și jongla neîntrerupt în timpul pauzelor meciurilor din prima divizie ale lui Argentinos Juniors.
Apoi, la 14 ani, viitorul mare fotbalist a condus echipa la două victorii în Turneul Evita și 141 de meciuri consecutive fără înfrângere, jucând alături de jucători precum Adrian Domenech și Claudio Rodríguez, în ceea ce este considerată cea mai bună echipă de juniori din istoria fotbalului argentinian.
Pe 20 octombrie 1976, Maradona a debutat ca jucător profesionist pentru Argentinos Juniors, cu 10 zile înainte de a împlini 16 ani, împotriva lui Talleres de Cordoba. A intrat pe teren purtând tricoul cu numărul 16 și a devenit cel mai tânăr jucător din istoria primei ligi argentininiene. La câteva minute de la debut, Maradona a dat mingea printre picioarele lui Juan Domingo Cabrera, gest care i-a adus publicul la picioare.
Marele Diego a petrecut cinci ani la prima echipă a lui Argentinos Juniors, din 1976 până în 1981, marcând 115 goluri în 167 de apariții. E și acum, la 42 de ani distanță de momentul plecării, al doilea cel mai bun marcator din istoria clubului.
În 1981 însă, Argentinos Juniors devenise o echipă prea mică pentru ambițiile puștiului de 21 de ani. Boca Juniors, club mult mai titrat, l-a cumpărat cu 4 milioane de dolari, cât avea să plătească în 1990 Real Madrid pentru Hagi. Maradona a fost însă la un pas de a ajunge la marea rivală River Plate, care s-a oferit să-l facă cel mai bine plătit jucător din Argentina, însă în cele din urmă a renunțat la idee, pentru a-i păstra pe Daniel Passarella și Ubaldo Fillol, campioni mondiali în 1978, care aveau salarii uriașe.
Maradona a semnat un contract cu Boca Juniors pe 20 februarie 1981 și a debutat două zile mai târziu împotriva Talleres de Córdoba, aceeași echipă contra căreia debutase la Argentinos Juniors, marcând două goluri în victoria cu 4-1. Două luni mai târziu, el juca primul său Superclásico împotriva lui River Plate pe La Bombonera. Boca a învins River cu 3-0, iar Maradona a marcat un gol după ce i-a driblat pe Alberto Tarantini și Fillol. Imaginile cu acest meci rulează pe ecranele din muzeul clubului.
În anul respectiv, între el și antrenorul Silvio Marzolini n-a existat cea mai bună relație, dar Boca a avut un sezon de succes, câștigând titlul de campioană cu un punct în fața lui Racing Club Buenos Aires. Ca să înțelegeți, Marzolini nu era un neica nimeni, e socotit și acum cel mai bun fundaș stânga dins istoria naționalei Argentinei și nu părea dispus să înghită toanele unui fotbalist tânăr, extrem de talentat dar capricios.
Titlul din 1981 avea să rămână singurul titlu câștigat de Maradona în campionatul argentinian, într-un sezon în care a jucat 40 de meciuri și a marcat 28 de goluri. Clubul l-a vândut la Barcelona după numai un sezon pentru 7,7 milioane de dolari, aproape dublu față de cât plătise pentru el. Boca a avut nevoie de această tranzacție pentru a putea supraviețui financiar, dar fanii au declarat ziua plecării lui Maradona zi de doliu.
Diego a promis însă că într-o zi se va întoarce și așa a făcut. A revenit să-și încheie cariera la Boca Juniors, în 1995, însă era departe de ce fusese. Doar 30 de meciuri și cinci goluri în două sezoane, încheiate pe locul 4 și pe locul 10 în campionat.
Despre istoria lui Boca poți să scrii lesne o carte, dacă nu chiar două-trei. Are o istorie atât de bogată, încât cele 74 de trofee din vitrină (record în Argentina) par doar o mica parte din ea. Clubul a trimis în fotbal din propria academie jucători importanți, precum Ruggeri, Tevez, Banega sau campionii mondiali actuali Leo Paredes și Nahuel Molina. Sub tricoul lui Boca au jucat, dincolo de Maradona și Riquelme, despre care am scris mai sus, fotbaliști de calibru – Cannigia, Batistuta, Cuciuffo, Basualdo, Samuel, Tarantini, Tevez, Hugo Gatti sau Martin Palermo.
În muzeul clubului găsești absolut orice informație dorești, timp să ai să te bucuri de el. Mie mi-a plăcut legenda care a decis culorile clubului. Aceasta spune că în 1906, Boca a jucat cu Nottingham de Almagro. Ambele echipe purtau tricouri atât de asemănătoare încât s-a jucat pentru a se decide care dintre ele le va păstra. Boca a pierdut și a decis să adopte culorile steagului primului vas care a intrat în portul din La Boca. Aceasta a fost o navă suedeză, prin urmare galbenul și albastrul au fost adoptate ca fiind noile culori ale echipe, care au rămas până în ziua de azi.
Povestea echipei Boca Juniors nu poate exista fără La Bombonera, casa ei. Construită în 1940, dar renovat în 1995, Cutia de bomboane, cum este poreclită arena, are o acustică fabuloasă, un adevărat coșmar pentru oaspeți și ceva de vis pentru gazde. E un stadion de un pic peste 50.000 de locuri, înghesuit printre casele din mahala, trece și o cale ferată dezafectată chiar pe lângă el, și are celebra sa tribună ridicată pe verticală, din cauza lipsei de spațiu, cu mult galben și albastru, culorile clubului. Bombonera este cunoscută pentru faptul că vibrează atunci când galeria lui Boca (numită La 12) sare în sus. În jurul arenei e plin de magazine în care se vând tricouri, hanorace și orice vrei și ce nu vrei cu însemnele clubului, la prețuri mult mai mici decât cele din magazinul official aflat la stadion. Vânzările sunt uriașe în orice zi a săptămânii, iar în cele de meci probabil că explodează.
Și dacă vi se pare neobișnuit că galeriile din România își mai dau în petec pe stadioane, ori că șefii lor amenință că fac și dreg, nu vă puteți închipui ce înseamnă barra brava La 12 sau La Doce, adică gruparea de ultrași a echipei Boca. Alde Mustață, Bocciu sau Gogoașă, pe care îi mai vedem pe la știri, sunt pui de Gostat pe lângă șefii La Doce. Galeria galben-albaștrilor funcționează din 1960 și s-a format ca o organizație chiar criminală, care se ocupa cu agresiuni, trafic de droguri, extorcare, omoruri și răpiri.
Băieții îi pe care îi vedeți atârnați pe plasele din spatele unei porți și care fac, în tribune, un spectacol unic în lume, își finanțează activitățile prin vânzarea de locuri de parcare, revânzarea de bilete luate de la club, șantaj, jafuri, extorcarea de comisioane inclusiv din vânzarea de jucători și alte ocupații ilegale. Sunt parte importantă din Boca Juniors, cu un cuvânt greu de spus la club, pentru că atunci când cererile lor nu sunt îndeplinite, amenință cu violențe la meciurile de acasă sau cu demiterea oficialilor clubului. Conflictele cu Poliția sunt la ordinea zilei, dar nici cele cu Procuratura nu lipsesc, capsula juridică a organizației fiind adesea sub ancheta justiției argentiniene, care a trimis câțiva lideri la pușcărie pentru delicte grave.
Actualul stadion, la parterul căruia se află și muzeul clubului, e de mult prea mic pentru nevoile fanilor. Gândiți-vă numai că Boca are 315.000 de membri, socios, care se înscriu pe listele de bilete pentru maximum 54.000 de locuri. Din acest motiv, există un proiect al unui nou stadion, uriaș, de 112.000 de locuri, ceva de doemniul SF-ului.
Proiectul a fost prezentat de Jorge Reale, un impresar care va candida la alegerile pentru postul de președinte al lui Boca Juniors. Nu se știe însă dacă e un proiect realizabil sau o încercare de a-și atrage simpatia votanților. Cert e că Los Bosteros (gunoieri de grajd), cum mai sunt numiți fanii lui Boca, porecla provenind de la gunoiul de grajd de cal folosit în fabrica de cărămidă care a ocupat terenul pe care se află La Bombonera, sunt mândri și atașați de stadionul actual, care a ajuns la 83 de ani de existență.
Numele oficial al La Bombonera este stadionul Alberto J. Armando, după numele celui care a fost președintele clubului între 1954-1955 și 1960-1980. Cel care a decis ca stadionul să-i poarte numele este nimeni altul decât Mauricio Macri, fostul președinte al Argentinei, între 2015 și 2019. Înainte de a conduce țara, Macri a condus timp de 12 ani (1995-2007) Boca Juniors, iar în mandatul său clubul a câștigat 16 trofee, fiind practic cel mai de succes manager din istoria grupării.
Macri este cel care a obținut finanțare pentru renovarea arenei, în 1995, și tot el a extins brandul clubului dincolo de activitatea sportivă, oferindu-le fanilor săi o serie de alte produse și servicii.
În 2003, Boca a devenit al cincilea club de fotbal din lume care și-a deschis propriul canal de televiziune. Boca TV emitea 24 de ore pe zi, oferind programe sportive și talk-show-uri.
Treptat, Boca și-a extins afacerile lansând propria flotă de taxiuri care operează în Buenos Aires, precum și propriul brand de vin, numit „Vino Boca Juniors”.
De profesie inginer constructor, Macri și-a făcut o imagine atât de bună în fotbal, încât a prins două mandate ca primar al orașului Buenos Aires și unul ca președinte al țării.
Boca Juniors este campioana en titre a Argentinei, dar în noul sezon nu o duce prea bine. E pe locul 17, după 13 etape, cu doar 15 puncte, într-o competiție în care prima ligă are 28 de echipe. Un adevărat record e numărul de echipe din campionatul Argentinei.
Supărarea celor de la Boca Juniors e cu atât mai mare cu cât rivala de moarte, River Plate, are un sezon impecabil și e lider în campionat, cu 33 de puncte. Iar pe locul doi se află o altă rivală San Lorenzo de Almagro, tot din Buenos Aires, echipa de suflet a lui Papa Francisc. Chiar săptămâna viitoare este programat un nou episod din clasicul Argentinei, River Plate – Boca Juniors, genul de meci care e visul oricărui suporter.
Dintre cele 338 de întâlniri anterioare, Boca a câștigat 126, River a câștigat 107 și au existat 105 egaluri. Se obișnuiește ca, după fiecare meci (cu excepția remizelor), panourile stradale din Buenos Aires să fie folosite, pe cheltuiala fanilor, pentru a afișa mesaje ironice la adresa învinșilor, fapt care a devenit parte din cultura acestui derby încă din anii 1990.
Totuși, anul trecut, Boca a luat titlul cu ajutorul lui River. Finalul de campionat a fost absolut nebun. În ultima etapă, Boca a făcut 2-2 acasă cu Independiente, iar River Plate 1-1 cu Racing Club. Numai că, Racing a avut un penalty în minutul 89, pe care Armani, de la River l-a apărat. Dacă ar fi marcat, Jonatan Galvan ar fi trimis titlul la Racing Club, echipa din Avellaneda, o suburbie a orașului Buenos Aires.
Virusul fotbalului e atât de puternic în țara campioanei mondiale încât listele oficiale de așteptare la bilete se întind chiar și pe cinci ani, iar la negru bilete se vând cu mii de dolari. Iar dacă vrei să dai banii aceștia mai există un risc și anume să cumperi un bilet fals. Argentina e una dintre țările în care se falsifică orice, de la bani la bilete de fotbal, acte de căsătorie și multe altele.
Din cauza rezultatelor slabe de anul acesta, în disperare de cauză, conducerea lui Boca Juniors a renunțat la serviciile lui Hugo Ibarra, un simbol al clubului (a petrecut ultimii 18 ani la Boca – ca jucător, antrenor secund și antrenor principal) tehnicianul care i-a adus titlul și l-a numit în locul lui pe Jorge Almiron, trecut pe la Elche, în sezonul trecut. Almiron a mai pregătit şi formaţia Lanus, cu care a ajuns în finala Copa Libertadores în 2017. Același Almiron este antrenorul care l-a înlocuit pe Marius Șumudică, pe banca celor de la Al Shabab, în 2019, însă nici el n-a făcut purici mulți în Arabia Saudită, fiind executat după 16 meciuri.
Cel mai titrat antrenor din istoria lui Boca Juniors rămâne Carlos Bianchi, cu nouă titluri, patru de campion, trei Copa Libertadores și două Cupe Intercontinentale. Bianchi (73 ani) nu mai antrenează din 2014 și a fost unul dintre puținii care au refuzat naționala Argentinei, ori de câte ori a fost chemat. Printre numele celebre care au stat pe banca gazdelor în La Bombobera se numără Alfredo Di Stefano, Luis Cesar Menotti, Oscar Tabarez sau Alfio Basile. Toți au locul lor special în muzeul clubului.
Din actuala echipă a lui Boca Juniors cei mai cunoscuți fotbaliști sunt căpitanul Marcos Rojo, care e accidentat, și portarul Sergio Romero, foști la Manchester United. Niciunul n-a prins însă lotul lui Scaloni pentru Mondialul din Qatar, unde Boca n-a avut niciun reprezentant.
Aparent un lucru bizar, în lotul echipei se regăsește și un international armean, Norberto Alejandro Briasco Balekian, dar el e născut și crescut în Argentina, unde există o comunitate însemnată de armeni, iar cum șansele să prindă un loc lângă Messi și Di Maria erau foarte mici, a preferat să joace pentru țara natală a bunicilor săi.
Ca o curiozitate, Boca Juniors, cel mai titrat club din Argentina, a dat naționalei doar doi campioni mondiali în istoria ei. Olarticochea și Tapia au fost în lotul care a câștigat Mondialul din 1986, în vreme ce în 1978 și în 2022, Argentina a câștigat titlul suprem fără niciun jucător de la Boca.
Fiind exponenta unui fotbal din țara cu trei titluri mondiale, Boca Juniors n-a prea avut nevoie de străini. De fapt, puțini sunt cei non-argentinieni care au pătruns în istoria clubului. Majoritatea au fost tot din America de Sud (Uruguay -38, Brazilia -21, Paraguay -20, Columbia -17, Peru-12), iar dintre europeni, italianul Daniele De Rossi, campion mondial în 2006, e cel mai cunoscut, însă n-a jucat decât cinci meciuri la Boca. Georgianul Kinladze, camerunezul Tchami, doi unguri înainte Al Doilea Război Mondial, doi japonezi prin anii 2000, un belgian anonim, un francez, un spaniol și cam atât. În 118 ani de existență, doar 19 fotbaliști din afara continentului au îmbrăcat tricoul lui Boca.
Dincolo de fotbal, La Boca, cu celebra sa stradă Caminito, locul despre care se spune că ar fi găzduit semnarea certificatul de naștere al tangoului, e cel mai pitoresc loc din Buenos Aires este cartierul
Cartierul e locuit de familii cu venituri mici, care se numesc „Xeneises”, făcând aluzie la originea genoveză a primilor coloniști. De altfel, arta s-ar fi născut din sărăcie. Italienii care au debarcat aici erau atât de săraci încât și-au zugrăvit casele cu resturile de vopsea rămase de pe vapoare și așa au apărut locuințele multicolore, cu galben, roșu, verde, albastru, portocaliu, care peste ani aveau să fie un reper important pe orice ghid turistic mondial.
La Boca nu e genul de loc în care să te duci ca la teatru, fiind mai degrabă rău famat, populat de dubioși, care atârnă la fiecare colț de stradă, dar, cel puțin în partea turistică nu există niciun motiv de insecuritate. Plus că e plin de Poliție Locală.
Trotuarele înalte ale străzilor pietruite, forfota cartierului, mașinile de pe timpul lui Pazvante, fumul grătarelor care se ridică din curți, câinii vagabonzi care umblă slobozi pe străzi, muralele de pe ziduri, adevărate opera de artă, și fanatismul pentru fotbal, sunt urmele pe prin care istoria a clădit un imperiu aici.
Fără nicio legătură directă, Maradona și tangoul sunt simbolurile acestui loc, iar numitorul comun este spectacolul. În Caminito se dansează pe stradă și chiar dacă unii ar spune că e kich, ținând cont că la final bunul simț te îndeamnă să lași niște pesos în pălăria artiștilor, tangoul are farmecul lui. Un dans cu o istorie de peste 100 de ani, care la început era destinat doar bărbaților. Legenda spune că aceștia își așteptau rândul la bordelurile insalubre din cartier, și își făceau încălzirea dansând între ei. Paradoxal, la vremea respectivă, finalul anilor 1800, era indecent să dansezi cu o femeie, dar nu era deloc nepotrivit să te reglezi hormonal cu ea.
După moartea lui Maradona, chiar la intrarea în Caminito s-a deschis un shopping – bar tematic, dedicat lui Diego, de unde poți cumpăra tricouri din diferite perioade purtate de acesta, suvenire, inclusiv celebrele trabucuri, sau poți mânca o pizza ori un burger cu numele lui. Barul Lo del Diego este ca o călătorie în viața celui care a inspirat milioane de oameni în fotbal și locul în care începe incursiunea în La Boca, casa marelui club Boca Juniors, peticul de pământ în care fotbalul e religie, nu entertainment.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER