Cum se trăiește un meci al Unirii printre străini** REVELAȚIA!

„Uite cum suferim noi aici departe pentru Urziceni…”. Un
prieten din fotbal a avut remarca miercuri seară. Eram împreună cu
un alt amic într-un pub din Bruxelles. În aceeași formație
fuseserăm undeva la începutul anului într-un alt bar din București,
când ne spusese că Unirea o să ia campionatul. La vremea aceea
părea de-a dreptul imposibil. Acum suntem într-o chestie
extraordinară. Un bar plin de televizoare și de oameni în inima
capitalei europene, la doi pași de locul unde lucrează… oh, nu, iar
el?!

Atmosfera e senzațională. Suntem câteva zeci, poate
două sute de „consumatori” de fotbal. La „Fat Boy” e seara de
Champions League, se văd absolut toate meciurile și arena e
arhiplină. Vedem, simțim ce ne unește. Vin europarlamentari și
funcționari europeni la patru ace, cu genți care costă cât multe
din butoaiele de bere pe care un guraliv, cred că e italian, le
schimbă pe bandă rulantă. Sunt puști de liceu cu cercei în nas și
în limbă, doamne respectabile, oameni bogați și săraci, într-o
adunare pestriță și fremătândă. Se bea bere, se vorbește tare, se
înjură zgomotos și se urlă de bucurie la goluri. Un Turn Babel – ce
gol a dat olandezul pentru Liverpool! – menit să ne traducă
sloganurile acelea inspirate, desprinse din viață: „În numele
jocului” și „Fotbalul ne unește pe toți!”. De naționalități nu are
rost să vorbim. De la indieni până la orice.

Rușii și spaniolii pleacă primii, că se termină Rubin – Barcelona.
Englezii sunt cei mai mulți și sunt împărțiți între Arsenal și
Liverpool. Gălăgioși sunt și italienii. Fanii Fiorentinei și ai lui
Inter au fulare. Tifossi în toată regula. La o altă masă sunt
patru-cinci unguri. Nu par microbiști, dar se agită când egalează
Debrecen la un moment dat.

Partida a
fost transmisă de Al Jazeera
Exact lângă
intrare e televizorul nostru. E dat pe mute. Oricum nu am înțelege
nimic, că meciul e transmis de Al Jazeera 2 și oricum e cea mai
deprimantă atmosferă, să fim sinceri cu noi. La ora când încep
meciurile, Ghencea e cea mai tristă dintre toate arenele Europei.
Văzând startul unei seri de Ligă pe șapte-opt televizoare îți dai
seama că trebuie să învățăm să ne bucurăm mai mult de fotbal. Odată
ce meciul avansează, un scoțian chelios și cu ochelari își dă seama
că are adversari neașteptați. Grupul nostru se mărește. Vin și
băieții de la PRO TV, mai vin și cei de la Prima, plus alți
doi-trei români din Bruxelles și astfel ne prinde atmosfera. Ne
manifestăm din ce în ce mai zgomotos și atragem atenția.

„Urziceniiiiii!!!”

„Cine joacă aici?”, se tot întreabă nedumeriți cei din bar
„Urziceniiiii?!”, cu accent prelungit și lălăit pe ultimul „i”. În
urmă cu 2-3 ani, toți fanii Unirii încăpeau în pubul ăsta simpatic,
acum brandul e internaționalizat. Șuturile lui Frunză, execuțiile
lui Brandan sau Maftei ne încing. Finalul e cu artificii. Se
înscrie pe aproape toate stadioanele și se aud țipete din toate
părțile. Liverpool, Inter, Alkmaar, Stuttgart – toată lumea dă gol.
Noi? „Fu.u-i”. Luăm.

Scoțianul
de lângă noi
Scoțianul nostru era la baie și se bucură ostentativ abia la
reluări. Suntem pleoștiți și ne enervează entuziasmul celorlalți.
Până când se trezește Onofraș să prindă șutul ăla de vis. Țipăm
toți ca apucații. Românește. Ca la noi acasă. Ne luăm în brațe și
nu exagerez, parcă rumoarea barului se raportează cumva la grupul
de la intrare. Ne place fotbalul, suntem atât de dornici să ne
bucurăm de el că e și păcat să ne pierdem timpul în dispute inutile
și ieftine acasă. Avem revelația asta departe. Trebuie să ne
întoarcem la originile jocului, să învățăm să trăim fotbalul
oriunde și oricând alături de o echipă românească. Pe neașteptate,
într-un bar de îmbuibați cu fotbal am descoperit că într-un colț
avem și noi loc. Să privim și, da, chiar să ne bucurăm.