Fotbalul românesc de la galben la violet
Noi, românii, ajungem rar pe acoperișul lumii și ar trebui să ne trăim cu poftă fiecare secundă. Ghencea, ultima gară a unui sezon în care am avut de toate, a fost însă, aseară, un loc amorțit. Căutând incandescența trecutului, nu am primit decât frigul de decembrie. Timpul se dilată. Mutu își potrivește balonul dureros de mult. Se îndepărtează arcuind în fiecare călcâi pus spre-napoi toate visele noastre. Trage, dar nu-l poate minți pe Buffon. Risipitori, zâmbim pentru că știm că avem încă multe de văzut. Șase echipe în Europa, din care două în Ligă. Pare o armadă în stare să ne ducă departe. O singură salvă ne scufundă însă toate planurile din Cupa UEFA și rămânem cu Steaua și CFR agățate de fiecare minge, de fiecare minut sau de fiecare tricou, oricât de mare ar fi acesta. Nu realizăm însă nici în acel moment că trebuie să iubim fiecare meci ca și cum ar fi ultimul. Uităm că suntem români, nu italieni, și că nu avem prea des un calendar atât de încărcat.
Și s-a făcut decembrie…
Derulăm înainte până în prezent. O oră până la Steaua- Fiorentina. Câțiva suporteri întind pe rând mâini înroșite de frig cu biletul, după care intră învârtind turnichetul. Pare un automatism, după cum la fel pare și salutul strigat lui Zapata la ieșirea la încălzire. Tribunele, altădată incandescente, par un loc de joacă părăsit. Crainicul nu pare convins, iar peluza dinspre bulevard se manifestă firav și se lasă mai mult pe pilotul automat al sirenelor. Mai este un sfert de oră până la ultimul nostru bal în Ligă, dar pe scările de acces nu coboară pentru mai nimeni pentru a umple locurile libere și senzația de pustiu.
Adi Mutu, la pătrat
Apare și Mutu. Un alt Mutu. Nu al nostru, cel în galben, ci unul violet și străin. Pare o altă persoană decât cel despre care aproape că ghiceam că ratează. Tribunele îl huiduie. Pare singurul stimulent care le aduce adrenalina. Am început cu el acest an și îl încheiem cu el. Acum însă ar trebui să ne bântuie gândul că nu le-am trăit pe toate corect sau intens. Poate că au fost prea multe meciuri mari pentru noi toți într-un singur an și nu am avut aceeași poftă pentru toate. Poate vom dori cândva să trăim din nou aceste meciuri altfel. Sau poate măcar începuturile și finalurile cu Mutu.