Nicolae Dică alias „Nic”. Mihai Ciucă scrie despre ce se întâmplă la FCSB. „Nici Dobrin, nici Balaci, nici Hagi n-au fost cocoloșiți precum Alibec!”

N-a auzit nimeni vreo poveste din vestiarul Stelei de altădată în care Iovan, nume luat din căciulă, să se fi tras de șireturi cu antrenorul Ienei. Ca doi amici la toartă, de-o vârstă. „Băi, Imi, mergem la o bere după antrenament?” După cum nu l-a auzit nimeni peste ani nici pe Lăcătuș înghioltindu-l șmecherește și tutuindu-l pe Iordănescu. „Puiule”, ca între doi foști coechipieri. Inclusiv în finala de la Sevilla.

Azi, la antrenamentele Stelei, la conferințele de presă, la interviurile-blitz, pretutindeni, nu auzi decât „Nic” în sus, „Nic” în jos. Bineînțeles că „Nic” nu e altul decât antrenorul principal Nicolae Dică și e replica scorțosului „mister” sau „domnule” de pe gazoanele altora. Care au antrenor. Pentru unii „Nic” e fostul coleg de cameră din vremea în care era jucător, pentru alții e prietenul de la miuță. Iar pentru toți e omul de încredere al patronului. După limbajul de lemn de ieri, cureaua de transmisie. O marionetă, un om de paie, căruia din când în când i se îngăduie să mimeze și câte o frondă. Vezi cazul Achim.  

Pentru Dică, pentru orice antrenor din lume, nu era moment mai jenant decât cel în care se strofoca în fața microfonului să justifice introducerea pe teren a lui Tănase într-un meci oarecare de campionat. „Cum să-i spun eu lui Tănase că nu-l mai bag pe teren de la pauză, așa cum i-am promis?!!!” Lui Tănase!! Aceasta e dimensiunea antrenorului „Nic”, cel care a pus, senin, semnul de egalitate între Tănase și Messi sau Ronaldo.       

Pardon, de-a Ronaldo se joacă altcineva. Alibec. Mulți dintre noi am prins în copilărie magiile și boacănele lui Dobrin. Sau ale lui Balaci. Nici Dobrin, nici Balaci, nici Hagi n-au fost cocoloșiți precum Alibec. Nu e zi de la Dumnezeu să nu i se caute în coarne, să nu șteargă patronul de praf soclul pe care tot el l-a cocoțat fără vreun argument pe Alibec, căruia i se înnoadă șireturile de la ghete dacă nu poartă banderola de căpitan, tichia lui de mărgăritar. Sau, bosmuflat, se dă lovit. Altminteri e lăudabil că a priceput degrabă că gesturile largi și eternele proteste la orice decizie adversă a  arbitrului nu-i aduc niciun avantaj. Dimpotrivă.                            

Cu o singură excepție, patronul Becali, nimeni n-a avut senzația că Sporting ar fi arătat ca o superechipă, de pe altă planetă, ca un balaur cu șapte capete. O sperietoare. Cum șușotește peluza, chiar era o pâine de mâncat cu portughezii. Steaua i-a fost egală Sportingului în trei reprize din patru. Ce s-a întâmplat însă în pauza de dinaintea ultimei reprize și cum a fost dată peste cap echipa, nimerit ar fi să ne lumineze antrenorul „Nic”. Adică „antrenorul” Becali.