În cei fix 10 ani s-au scris milioane de rânduri despre acea seară de 25 mai 2005. Fiecare secundă din cele 15 minute de pauză, fiecare vorbă rostită de Rafael Benitez, fiecare sutime de secundă din cele 6 minute care au transformat finala Champions League dintre Liverpool și AC Milan într-un meci legendar, toate au fost disecate minuțios așa cum studenții la Medicină veterinară desfac un șoricel cobai pentru a-i înțelege resorturile. Specialiștii în tactică au analizat mișcările, psihologii au încercat să caute explicația mentală pentru învierea englezilor din morți după ce erau conduși la pauză cu 3-0.
CLICK AICI PENTRU O GALERIE FOTO DE EXCEPȚIE DE LA FAȚA LOCULUI
Am fost la Istanbul atunci și acolo și am povestit de sute de ori prietenilor curioși să afle cum a fost poate cel mai dramatic meci din istoria fotbalului, însă cuvintele rostite nu rețin energia momentului. Cum poți să redai impresia unui furnicar roșu care curge impacabil dinspre Istanbul peste dealul aflat în spatele peluzei unui stadion construit în mijlocul pustiului? Cum poți descrie disperarea abisală din pauză, mușcătura indiferenței din sufletul unor suporteri care așteptaseră o finală din 1985? Există oare o forță energetică mai puternică decât un cor de 40.000 de oameni care-și scuipă frustarea afară din plămâni și inhalează în loc consoanele și vocalele versurilor unui You”ll Never Walk Alone cântat cu noduri în gât în briza Bosforului?
Acum 10 ani, în tribunele stadionului Ataturk, experții în telepatie ar fi avut șansa să studieze un fenomen bizar. Crampele ce străbăteau gambele lui Carragher în infinitele minute ale prelungirilor, atunci când Milan încerca să repare ce stricase de la 3-0, se încarnau în mușchii fanilor din tribune. Am simțit durerea, așezat pe un scaun de plastic la 40 de metri deasupra gazonului. Tot de acolo, cine l-a văzut pe Gerrard alergând în minutul 115 după nou intratul Serginho a înțeles ce înseamnă sacrificiul. Prea des în fotbalul românesc auzim vorba de lemn „băieții au dat totul”. La granița totului nu se află vidul. De acolo începe pustiul de la marginea Istanbului pe care acum 10 ani un fotbalist cu numărul 8 – sau poate infinit – alerga epuizat, ca un pur sânge înspumat de efort, încercând să împiedice risipirea minunii.
Cine nu a fost, atunci, acolo, nu are cum să înțeleagă ce înseamnă nirvana fotbalului atinsă în doar 6 minute, nici dacă un antreprenor ocult ar reuși mâine să îmbutelieze și să comercializeze esența adrenalinei de Istanbul, recolta anului 2005. E ca un mister care rămâne cuibărit în suflet și pe care îl accesează doar inițiații.
Nu vreau să povestesc despre revenirea din repriza a doua, nici despre mingea salvată inexplicabil de Dudek în prelungiri, în fața lui Șevcenko. Pentru prima dată în acest deceniu, vreau să vorbesc despre un gest mic petrecut imediat după fluierul de final al primei reprize.
Echipele mergeau spre vestiare. Apăsați, jucătorii lui Benitez purtau pe umeri semnul înroșit al umilinței. Cele trei sferturi roșii ale stadionului tăceau, anesteziate de driblingurile lui Kaka și de finalizările lui Crespo. Fotbaliștii lui Ancelotti, în schimb, călcau apăsat covorul roșu, care ducea la vestiare, cu relaxarea unei plimbări de seară prin piața Domului. Atunci, unul dintre ei a încălcat codul nescris al respectului.
Hernan Crespo celebrează. Milan părea scăpată în câștigătoare. Finala avea însă să se termine prost pentru echipa italiană
Argentinianul Crespo dăduse două goluri. Bucuros, i-a sărit în cârcă lui Pirlo și a început să danseze. Cu degetele ambelor mâini arăta scorul, râzând. Era 3-0, iar Crespo era deja câștigătorul Cupei. Totul a durat câteva secunde și a scăpat vigilenței fotografilor și cameramanilor. În tribune, rudele și prietenii fotbaliștilor italieni râdeau, în timp ce fanii și jucătorii lui Liverpool care au sesizat gestul au simțit gustul amar al disprețului. Și îndârjire, multă îndârjire. La 10 ani distanță, Hernan Crespo a acordat astăzi un interviu pentru The Guardian în care a fost întrebat dacă jucătorii lui Milan au celebrat la pauză: „Nimeni nu a sărbătorit în vestiare, poveștile astea sunt inventate. În acea echipă, aveam jucători precum Nesta, Maldini, Pirlo Gattuso, Seedorf, Șevcenko. Credeți că ei ar fi sărbătorit după 45 de minute? Din contră, unii discutau cum să jucăm mai bine, deși conduceam cu 3-0”.
Crespo minte glorios. În ghemul amintirilor de la Istanbul, imaginea argentinianului bucuros rămâne la fel de puternică de parcă s-a întâmplat ieri. La final, Crespo era o stană de piatră. Fostul coleg al lui Mutu la Chelsea le-a povestit jurnaliștilor britanici ce a simțit: „Când s-au terminat penaltyurile, mă pregăteam să mă duc la vestiare, dar apoi m-am oprit și mi-am zis: „Nu, nu poate fi adevărat că mă duc la dușuri după ce am pierdut finala Champions League de la 3-0”. Așa că m-am dus în spatele fotografilor. Trebuia să văd cu ochii mei că Gerrard chiar ridică trofeul. Tot nu-mi venea să cred, nu părea real. Imposibil. Când Steven a ridicat în cele din urmă cupa am realizat că s-a întâmplat cu adevărat. Apoi, am plecat la vestiare fără cuvinte”.
În urma lui Crespo au rămas un stadion inundat de confetti roșii și o minune a cărei legendă crește de la an la an. Sămânța ei a fost plantată de un atacant pletos atâțat de gustul prematur al victoriei.
Fotografii: Răzvan Păsărică/Fanatik
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER