Mutu a mers cu nașu”!

Dacă o echipă din Liga I ar alege să se deplaseze cu trenul, toată lumea i-ar râde în nas. Iată că acest lucru se întâmplă tocmai în țara care a dat ultima campioană mondială.

Stazione Centrale di Milano este un fel de Gara de Nord a capitalei Lombardiei. Comparația nu se oprește aici, iar diferențele nu ne sunt împotrivă, așa cum ați fi tentați să credeți. Gara Centrală din Milano impresionează în exterior, însă la interior noi stăm mai bine. La București nu găsim mizeria în exces de la Milano sau cerșetorii printre care trebuie să faci slalom pentru a-ți lua bilet.

Dacă te plimbai sâmbătă seara prin apropierea gării milaneze, nu puteai să nu observi autocarul Fiorentinei, singura echipă italiană rămasă în competițiile europene. La volan, un bătrânel simpatic.

„Mă aflu aici pentru că trebuie să sosească echipa”, spune el. Sesizează mirarea mea și simte nevoia să puncteze: “Nu știu de ce au ales această cale. De obicei, merg cu mine“. În gară, câteva televiziuni și vreo două
ziare așteaptă să imortalizeze momentul. Cineva încearcă o explicație: „Poate că au vrut să evite aglomerația de pe autostradă“.
 
„Duelul cu Cristi? Mișto!”

Trenul, un soi de săgeată-albastră de la noi, oprește un pic peste ora stabilită. Aceleași îmbrânceli, aceeași goană după cele mai bune cadre, ca și la noi. Mutu și Vieri lasă să treacă momentul inițial de isterie, după care coboară și ei.

Sunt solicitați la autografe și interviuri, dar nu vorbesc. „Salutare, Adi!” poate fi cheia spre un dialog într-un cadru neconvențional. Și este! „Sunt somnoros, am dormit tot drumul. Am venit cu trenul pentru că ajungem mai repede. Am jucat cu Cristi de multe ori, dar am puține victorii asupra lui. Cum o să fie? Mișto!“, spune Adi.

Ajungem la scara rulantă, iar Mutu are parte de cel mai strâns marcaj din viața lui. Un fotograf îi face o poză peste umăr, Adi îl dojenește zâmbind. E mult mai maleabil decât în țară, pentru că aici trebuie să demonstreze în fiecare zi că merită această atenție…