– A murit Zoco! – Cine? – Zoco. – Îl știai? – Nu. – Aha.
Dialogul distrat a avut loc luni, 28 septembrie, într-o zi în care lumea fotbalului era isterizată de lansarea trailerului pentru documentarul Ronaldo, care va apărea la începutul lui noiembrie. În timp ce pe ecranele calculatoarelor se derulau imagini din viața privată a vedetei de la Real Madrid, informația că un fost fotbalist al clubului blanco a încetat din viață la 76 de ani și-a făcut cu greu loc pe agenda redacțiilor de sport.
Cine a fost Ignacio Zoco Esparza, cunoscut pe scurt drept Zoco? Campion al Europei cu Spania în 1964, Zoco a evoluat timp de 12 ani la Real Madrid. Transferat în 1962 de la Osasuna, fundașul central a câștigat pe Bernabeu nu mai puțin de zece trofee în 12 ani: șapte titluri de campion, două Cupe ale Spaniei și Cupa Campionilor (1966 – după o finală cu Partizan Belgrad). Ca un reper, Cristiano Ronaldo a câștigat 7 trofee în 6 ani: o Ligă a Campionilor, un titlu, două cupe, Supercupa Spaniei, Supercupa Europei și Campionatul Mondial al cluburilor.
Spania, campioană europeană în 1964. Zoco este al treilea pe rândul de sus, de la stânga la dreapta
Dintre aceste meciuri, patru sunt împotriva echipelor românești. Zoco și Real Madrid au venit în România de două ori, în 1963 și 1972. Amintirile adversarilor săi de atunci scot la iveală portretul unui fotbalist imens pentru istoria celui mai titrat club european
Zoco, pe 23 August. Isteria națională în România
Pe 13 noiembrie 1963, Zoco – un fundaș de 24 de ani sosit de un an de la Pamplona – era pentru prima dată în România împreună cu colegii săi legendari: Di Stefano, Puskas, Gento. Real Madrid, echipa cu statut de mit, câștigătoare de 5 ori a Cupei Campionilor, sosise la București.
Partida a paralizat o țară întreagă. Repartizările la meci, de diferite culori, valorau o avere. 100.000 de oameni au asistat la meciul dintre Dinamo, campioana Republicii Populare Române, și Real Madrid, campioana Europei în 1956, 1957, 1958, 1959 și 1960. Pentru câteva zile, jurnaliștii români au uitat că lucrează într-o țară comunistă. Toate mișcările celor de la Real au fost urmărite, Di Stefano a fost întrebat dacă bea, dacă fumează sau dacă fata lui mai cântă la pian.
În tribunele stadionului 23 august s-a aflat în acea zi răcoroasă de sfârșit de toamnă și Cornel Dinu, un puști de 15 ani, fan al lui Dinamo. „Zoco? Mijlocașul lui Real. N-am jucat împotriva lui. Face parte din generația lui Di Stefano. Eu am prins generația lui Breitner, Pirri, Camacho, Santillana. L-am văzut la meciul cu Dinamo, când au bătut cu 3-1 aici. Era un gen de Del Bosque. Un jucător metodist, tehnic. Juca mai mult în fața apărării, cu pasă foarte bună, cu simț tactic. Un fotbalist util, de echipă”, a povestit Dinu, care avea să devină căpitan la Dinamo și la echipa națională a României.
Zoco a fost titular în apărarea spaniolă, contra echipei fraților Nunweiller. Real a învins cu 3-1, Di Stefano și Gento au marcat, iar returul a fost simplu. La Madrid, în mijloc de decembrie, spaniolii au câștigat cu 5-3. Pe lista marcatorilor, alături de Ruiz, Di Stefano, Amancio și Puskas, și-a făcut loc și fundașul Zoco, autor al golului de 4-2. Pentru Dinamo, au marcat Ion Nunweiller, Frățilă și Pârcălab.
„După retragerea lui Di Stefano, Zoco a devenit căpitan la Real”, își amintește Cornel Dinu.
Zoco, al doilea pe rândul de sus, de la dreapta la stânga. Di Stefano este jos, în mijloc, cu fanionul Realului
Pitești 1972: mitul condus de Zoco s-a prăbușit
La 9 ani după vizita Realului lui Gento și Di Stefano, pe 25 octombrie 1972, Igancio Zoco ieșea mândru pe tunelul stadionului din Pitești pentru meciul cu FC Argeș din turul 2 al Cupei Campionilor. Purta pe mâna stânga banderola de căpitan al clubului care între timp mai adăugase în vitrină un trofeu european cu urechi mari de argint. Imaginile de mai jos sunt singura mărturie a momentului.
Zoco avea 33 de ani, era de-o vârstă cu antrenorul românilor, un anume Florin Halagian, și juca libero în spatele stoperilor la marcaj. Spaniolii au intrat pe teren mai târziu, un gest considerat trufaș de Ioan Chirilă în cronica meciului. Curând, încrederea afișată de Zoco la schimbul de fanioane avea să i se șteargă de pe față și să se transforme în îngrijorare. O parte din cronica meciului scrisă de Ioan Chirilă
În momentul în care a aflat despre decesul lui Zoco, Remus Vlad, căpitanul lui FC Argeș care a schimbat fanioanele cu celebrul spaniol în acea toamnă de acum 43 de ani, a înghițit un nod din gât: „Oooooleu. Dumnezeu să-l odihnească. Îmi pare tare rău de el. Mi-ați dat o veste tristă pentru că se leagă de…(abia își găsește cuvintele) cea mai frumoasă amintire a mea din fotbal”.
Un simplu telefon șterge dintre cele pământești simbolul zilei în care Real Madrid a fost învinsă de o echipă mică din România. Ajuns la 69 de ani, Vlad retrăiește clipa din tinerețe: „Meciul a fost cum a fost. Am câștigat la Pitești cu 2-1. Am ratat ocazii mari de a face 3-1 prin Prepurgel, Dumnezeu să-l ierte, și prin Roșu. Făceam 3-1 și eram aproape de calificare. Așa, am pierdut la Madrid cu 3-1 în prelungiri”.
Memoria lui Remus Vlad scoate, însă, la suprafață alte două momente. Căpitanul lui Real de atunci, Zoco, dispărutul, capătă substanță. „Îmi amintesc că la hotelul Muntenia, când a apărut Real Madrid, era foarte multă lume. Mulți fani, s-a umplut piața din fața hotelului. Era aglomerată. Noi eram în cantonament, bineînțeles. Eram în Trivale”.
Ce nonsens! Cum poate căpitanul lui FC Argeș, aflat în cantonament, să descrie exact atmosfera de la hotelul în care stătea Real? „Vreau să vă spun că am fugit din cantonament și m-am amestecat printre fani ca să văd acești mari jucători”, mărturisește Vlad.
Ați devenit pentru câteva ore suporter deși erați căpitanul lui FC Argeș? (Râde) Exact.
Halagian a știut că ați plecat? Nu, nu. N-a știut nimeni. A fost vorba de o jumătate de oră. Pur și simplu i-am admirat pe jucătorii Realului când au ieșit pe scări. Nu și-au permis să plece prin oraș, dar au ieșit după prânz sau cină, nu mai țin minte. Au ieșit să ia aer pe scările hotelului. Evident, au fost aplaudați de fani, admirați, iar eu am luat atunci un prim contact cu ei. Pe vremea aia, nu erau înregistrări, casete video, studiu video. Dintr-un punct de vedere am vrut să-i văd, să-mi dau seama că nu sunt extratereștri. Era Real Madrid, o echipă care avea cinci Champions League, deci Cupa Campionilor, câștigate.
Remus Vlad continuă povestea despre bunicii extratereștrilor din fotbalul actual: „Uman și psihologic, am vrut în primul rând să stabilesc acest contact. Pentru noi, jocul ăsta avea o încărcătură psihologică extraordinar de mare. Era încărcat emoțional. Prima dată întâlneam adversari de asemenea calibru. Între noi, discutam la modul: „Bă, ce o să ne facă ăștia!”. Erau mari jucători. Erau Zoco, Amancio, Pirri, Santillana, celebrități, jucători de echipă națională”.
Ascuns printre piteștenii curioși să vadă zeii fotbalului mondial, căpitanul și-a cântărit, pe jumătate admirativ, pe jumătate critic, adversarii de a doua zi. Remus Vlad susține că această escapadă de suporter l-a ajutat să facă față, psihologic, meciului: „I-am văzut și pur și simplu m-am trezit la realitate. Mi-am făcut o autopregătire psihologică pentru joc. Mi-am zis: „Mă, băiatule, ai o ocazie unică în fața ta să joci împotriva unei echipe ca Real Madrid, dar ei sunt tot oameni ca și noi. Probabil că sunt mai dotați fotbalistic, dar asta nu înseamnă că nu poți compensa handicapul ăsta”. Nu mă gândeam la echipă. Când mi-am pus problema așa, mi-am zis: „Dar, dacă…?”. Atunci, m-am eliberat de stresul jocului, de starea emoțională a unui meci de dimensiunea asta, cu Real. Am făcut împreună un joc destul de bun și am învins Real cu 2-1 la Pitești”. Zoco este ultimul din dreapta, imediat după aterizarea în România pentru meciul cu FC Argeș
Înalt, cu mină de englez, Zoco îi atrăgea atenția omologului său de la o echipă mică din provincie, dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier impusă de URSS. Vlad, căpitanul-suporter: „Fiind căpitanul echipei, m-am gândit la următoarea situație: „Mă, o să schimb fanioanele cu acest celebru jucător”. Era un nume important, un nume vechi. Fusese coleg cu Di Stefano. Mă gândeam în sine mea: „Ce aș putea să-i dau eu, să mă țină minte, acolo, un 0,0 și ceva la sută?” Pe vremea aceea, erau magazinele de artizanat. Am fost la magazin și am cumpărat un țăran și o țărancă, niște păpuși îmbrăcate în costum național. Înainte de încălzire, l-am chemat pe Zoco la magazia stadionului. Țineam păpușile împachetate într-un plastic și i le-am dat. Învățasem câteva cuvinte spaniole special pentru meciul ăsta și i-am spus că vreau să-și amintească de România și de FC Argeș. I-am zis că am un suvenir pentru el. L-a luat, l-a dat unuia din stafful echipei, mi-a mulțumit și cu asta, basta. Am intrat pe teren, am schimbat fanioanele și a început meciul”.
Antrenorul lui FC Argeș, Florin Halagian, rememorează: „Pentru Real, a fost o noutate. Să joace cu o echipă românească, dintr-o provincie necunoscută atunci. O echipă foarte bună, pe care am bătut-o, deși unii dintre ziariștii de atunci au spus că le-a fost milă de noi. Nu le-a fost milă de noi. Aveam și noi o echipă bună”.
Remus Vlad își amintește că la final a schimbat tricoul cu Amancio Amaro, „Vrăjitorul” spaniol care venise la Real în aceeași vară a anului 1962 ca și Zoco. Căpitanul echipei care tocmai obținuse probabil cea mai mare victorie din istoria fotbalului românesc de club de până atunci redevenise suporter: „Îl admiram foarte tare pe Amancio. Am tricoul lui și acum”.
Fanionul lui Real primit de la Zoco l-am dat acum un an sau doi Muzeului Sportiv Județean Argeș, pentru zona dedicată lui FC Argeș. Ce să caute la mine acasă fanionul ăla?! Trebuie să-l vadă iubitorii de fotbal din Argeș Remus Vlad
Pe 9 noiembrie 1972, FC Argeș mergea la Madrid din postura de echipă calificată la acel scor. „On aggregate” – expresie tradițională folosită de UEFA -, românii aveau un 2-1, care ar fi putut să fie 3-1. Ce nu aveau, în schimb, jucătorii lui FC Argeș era un al doilea rând de echipament. „Noi aveam tricouri alb-violet, iar ei aveau alb. Aveam un singur rând, dar se confundau culorile. A trebuit să ne îmbrăcăm în echipamentul lor albastru. Ne-au oferit niște tricouri simple, fără emblemă”, povestește Remus Vlad.
Îmbrăcat într-un tricou simplu oferit de Real Madrid, căpitanul român (foto stânga, imagine cu Remus Vlad din 2004) a ieșit la încălzire fără să știe că este căutat. „Când noi ne pregăteam pe gazon, Zoco a venit în cabina noastră și m-a căutat. M-a chemat, ne-am întâlnit și mi-a oferit ceva din partea lui, „în replică” la suvenirul meu de la Pitești. Mi-a oferit o cutiuță din sidef, cu pluș în interior, ca pentru o bijuterie. Înăuntru era insigna lui Real Madrid din aur. Câteva grame de aur. Mi-a oferit acel simbol al Realului. I-am mulțumit și m-am simțit foarte fericit. Mi s-a demonstrat teoria că marii sportivi sunt niște caractere extraordinare”.
Zoco era un jucător înalt, foarte tehnic. Avea o experiență mare. Jucau cu libero și el acoperea fundașii. La vârsta lui, era mai încet, cu mișcări mai largi. Era comandantul echipei. Se simțea asta Remus Vlad
Ieșit din vestiarul românilor, căpitanul Realului a renunțat imediat la mina sensibilă. Conduși de comandantul Zoco, spaniolii au învins cu 3-1, prin dubla lui Santillana și golul lui Grande, deși la pauză scorul a fost 1-1. Real avea să treacă în sferturi de Dinamo Kiev, însă s-a oprit în semifinale, în fața Ajaxului lui Ștefan Covaci.
Imediat după meciurile din toamna lui 1972, Dobrin a avut șansa de a se transfera la Real Madrid, după ce-l impresionase pe Santiago Bernabeu în cele două meciuri cu FC Argeș. „S-a opus conducerea țării. Gicu fusese invitat la meciul de retragere al lui Gento. Jucase alături de el și de Eusebio, fusese o mare onoare pentru fotbalul românesc și pentru Dobrin”, povestește Remus Vlad. Florin Halagian are altă părere: „Dobrin n-a vrut să plece. La ce oferea Real și la ce relație politică bună era între partidul nostru și spanioli, numai Dobrin putea refuza. N-a vrut că așa era firea lui. Era un român de cartier, legat de pământ. Nici n-a vrut să audă de plecare”.
Peste doi ani, la 35 de ani, Zoco s-a retras. A reapărut în fotbal 20 de ani mai târziu, atunci când a ocupat, între 1994 și 1998, funcția de delegat al clubului Real Madrid. În ultima perioadă, după decesul fostului său coleg Di Stefano, Zoco deținuse funcția de președinte al asociației fotbaliștilor veterani de la Real Madrid.
Dobrin s-a stins în 2007, la 60 de ani. Clubul care a învins uriașul Real Madrid a fost retrogradat în 2009, după scandalul de corupție cu arbitri în care a fost implicat Cornel Penescu. Dispărut, numele FC Argeș este ținut acum în viață printr-un club al suporterilor, numit FC Argeș 1953.
Cutia de sidef oferită de Zoco stă, uitată de vreme, într-un apartament din Cluj, simbol al unei lumi dispărute.
PS – În momentul în care căuta imagini de la partida din 1972, reporterul a găsit o fotografie veche în care Zoco îi strânge mâna unui jucător de la FC Argeș. Poza fără explicație este făcută la finalul meciului de la Pitești și, deși poartă un bandaj alb cât un turban în jurul capului, jucătorul român abia își poate ascunde mândria. Seamănă izbitor cu Remus Vlad. „Nu mai știu dacă m-am accidentat. Stați puțin”, a răspuns, ezitant, fostul căpitan. „Aaaaaa, da, eu sunt! Mi-am adus aminte. M-am accidentat devreme, prin minutul 30, la un duel la cap. Aveam o tăietură de câțiva centimetri, adâncă, pe arcadă. Doctorul a venit repede, m-a văzut și a făcut semn de schimbare. L-am văzut cu coada ochiului și atunci l-am strâns brutal de picior și i-am strigat. „Doctore, ești nebun? Doar n-o să ies de pe teren la un meci cu Real Madrid!? Am jucat până la final”.
Vezi mai jos cutia de sidef primită de Remus Vlad de la Zoco
UPDATE: Remus Vlad a trimis reporterilor ProSport imagini cu suvenirul primit de la Zoco în 1972. Aceasta este cutia de sidef, cu căptușeală de pluș, în care stă insigna din aur a clubului Real Madrid.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER