„Am stat ascunși în hotel, ne credeau spioni!’. Interviu spectaculos cu fostul dinamovist Lică Movilă, ultima parte: Boris Elțîn pe tancuri, Hrubele lui Ștefan cel Mare, pokerul din Israel, Mircea Lucescu și decizia luată pentru Rednic #România100

ProSport îți prezintă în cadrul campaniei #România100, cu ocazia Centenarului, tabloul autentic al fotbalului românesc în anii ’80, unul creionat de Lică Movilă, jolly-joker de fier al lui Dinamo, adulat de suporterii din Ștefan cel Mare și privit cu coada ochiului de adversarii direcți. Dacă aseară, în prima parte a discuției cu ProSport ați putut descoperi sau redescoperi amănunte picante, lucruri neștiute de după coliziunea cu scoțianul Souness și cum arăta sistemul de învățământ în anii 70-80, azi Lică Movilă duce discuția spre alte registre. La fel de interesante România! #România100

Cu ce echipă țineai când erai puști?
Cu Universitatea Craiova deoarece plecase acolo Tilihoi, care locuise pe stradă cu mine, la Brăila, având cinci ani mai mult ca mine, fiind coleg de școală cu frate-meu. Dar după ce am început să intru în circuitul fotbalului, logic, țineam cu echipele la care evoluam.

De-a lungul carierei ai jucat pe mai toate posturile, mai puțin ca portar. Pe care te-ai simțit cel mai bine?
Ca mijlocaș. La Bacău am fost unul ofensiv, pentru că aveam prea mulți defensivi. Iar când am venit la Dinamo, era Gigi (n.n. Mulțescu) ofensiv, care era și mai vechi ca mine, avea și valoare, așa că am trecut defensiv.

Ce muzică ascultați în vestiare?
Nu ascultam. Eram prea preocupați de fotbal ca să o facem.

Dar, apropo, ce muzică îți place?
Cea cântantă de Smokie, KC & The Sunshine Band, ABBA, Boney M, Joe Cocker. Deci disco-ul, pop-ul, rock-ul. Nea Bubu Sotir, cel  care a înființat sindicatul fotbaliștilor, avea o soră în RFG și ne aducea videocasete cu muzică, cu filme. Mi-amintesc că în cantonamente făceam schimb de videocasete cu coechipierii.

Aveai un șut formidabil. Nu degeaba îți strigau suporterii, „Movilă, Movilă, dă-le o torpilă!”. Era ceva nativ sau lucrai mult la antrenamente?
Era așa datorită faptului că loveam corect mingea cu ambele picioare, acest ABC al fotbalului învățându-l din perioada primelor lecții, la Bacău. Probabil că era și ceva nativ, pentru că aceste elemente ca și pasarea exactă, stoparea mingii pe piept, cu piciorul, cu genunchiul le-am stăpânit foarte bine. Execuțiile mele erau foarte curate. Și bineînțeles că lucram mult la antrenament, ca să mi se inoculeze tot acest mecanism.

Cum te-ai despărțit de Dinamo?
Lucescu a vrut să-l forțeze pe Rednic să joace libero și mi-a zis că o să intru în luptă cu el pentru titularizare. L-am întrebat de ce nu rămâne Rednic ca fundaș dreapta, unde era foarte bun. „Păi nu, că acolo e Zare” – mi-a răspuns el. Și atunci i-am propus să intru în luptă pentru titularizare cu Zare, pentru că știam că nu aveam șanse cu Rednic, deoarece era copilul lui de la Corvinul. Și atunci m-a băgat fundaș dreapta. Numai că acolo l-a adus la un moment dat pe Mihăescu care îi tot plângea că trece timpul și el nu mai apucă să joace. Iar pe mine Lucescu mă vedea doar că aduceam playere din străinătate și a început să-mi spună că îmi stă capul numai la afaceri, că nu mă mai interesează fotbalul. Iar eu în loc să stau în banca mea, m-am dus să mă plâng pe la generali că nu mă mai joacă. Marin Bărbulescu când a auzit, a vrut să mă ia la el la Victoria. N-am fost de-acord, că acolo era Halagian care nu mă înghițea. De fapt, „simpatia” era reciprocă. În același timp a venit și generalul Ghenoiu să mă ceară pentru Flacăra Moreni și în două zile m-a transferat. Nu prea mi-a convenit, că tocmai îmi luasem casă în București și aș fi vrut să mai stau la Dinamo. Însă nu puteam să-l refuz, pentru că nevastă-mea era angajată la el, la pașapoarte. A acceptat însă să vin săptămânal de miercurea la Moreni, ceea ce antrenorului Ion Nunweiller nu i-a convenit și a început să mă șicaneze. Cum la „U” Cluj venise Cornel Dinu, cu care mă înțelesesem foarte bine la Dinamo, și care mă voia acolo, am devenit și eu „șapcă roșie”.

Ce adversari interni ți-au creat probleme?
Era la „Poli” Timișoara un mijlocaș defensiv tare rău, Adrian Manea. Era tot timpul îmbufnat și încruntat. Într-un meci m-a scuipat și m-a înjurat de tot neamul, mi-a pus talpă, dar nici eu nu l-am iertat, că a venit la sfârșitul la mine să mi-arate că i-am rupt ghetele.

„Am fost într-o deplasare tot în zona asiatică, unde umblă ăia cu o tichie cu clopoțel în cap, cu haine lungi ca niște fuste și cu cizme de cauciuc în picioare, chiar dacă afară sunt 40 de grade. Ducându-mă cu „Cleo” într-o piață, îmbrăcați în șorturi, au venit mai mulți în jurul nostru, au făcut un fel de scaun din mâinile lor și ne-au dus până la hotelul unde locuiam. Mai apoi a venit un milițian care ne-a spus că nu avem voie să ieșim pe stradă în pantaloni scurți”

Povestește-mi despre prima ta experiență de dincolo de granițe, la Zimbru Chișinău.
După schimbările din 1989, Dinamo ne-a readus pe toți cei împrumutați. Fusese Mulțescu numit antrenor. Erau atunci momentele alea tulburi, când se zvonea că s-ar putea desființa clubul. Și într-una din acele zile ne-a spus Vasile Ianul că venise președintele lui Zimbrul Chișinău, Valeriu Rogozenco care era și ziarist, și voia să ia doi jucători. Ne-am arătat interesați eu cu „Cleo” Vaișcovici. În aceeași zi, a intrat pe poartă la Dinamo, Dudu Georgescu. Atunci l-am întrebat pe Rogozenco dacă n-are nevoie și de antrenor. Primind răspuns afirmativ, i l-am propus pe Dudu, el arătându-se de-acord. În fine, am ajuns acolo. Băieți buni ei, dar erau mult în urma noastră, cu condițiile, antrenamentele, pregătirea fizică, alimentația, cu tot. Zimbru era în a doua divizie unională. De fapt, atunci a fost ultima ediție a campionatului unional, căci imediat URSS a dispărut. Viața pe care am avut-o acolo a fost destul de bună. Aveam deplasări de mii de kilometri pe care le făceam cu avionul. Nu am ajuns chiar până la Marea Japoniei, dar de la Chișinău până la Fergana, Namangan, Tiumen sau Ekaterinburg, ca să dau câteva exemple, sunt distanțe zdravene. Am fost într-o deplasare tot în zona asiatică, unde umblă ăia cu o tichie cu clopoțel în cap, cu haine lungi ca niște fuste și cu cizme de cauciuc în picioare, chiar dacă afară sunt 40 de grade. Ducându-mă cu „Cleo” într-o piață, îmbrăcați în șorturi, au venit mai mulți în jurul nostru, au făcut un fel de scaun din mâinile lor și ne-au dus până la hotelul unde locuiam. Mai apoi a venit un milițian care ne-a spus că nu avem voie să ieșim pe stradă în pantaloni scurți.

Te plăteau bine?
Destul de bine. Sponsorul lor era cel care avea Hrubele lui Ștefan cel Mare. Așa că beneficiam de șampanie la discreție. Dar eu nu beam, o țineam mai mult pentru ca să o fac cadou când mă întorceam în țară. Prin contract, urma să primesc o Niva Lada, pe care însă trebuia să o plătesc. Strânsesem niște bani. Însă după puciul ăla, atunci când a ieșit Boris Ielțîn pe tancuri, ne-au considerat spioni. Vreo trei zile chiar am stat ascunși la un hotel. După care ne-am dus la un magazin unde am cumpărat de toți banii aur și ne-am întors în România.

„Am purtat uniformă din când în când, dar n-am arestat și n-am împușcat pe nimeni”

Și la Hapoel Beer-Sheva?
Acolo am jucat vreo trei luni, până mi-a pus unul o talpă de mi-a făcut fractură de maleolă. Aveam probleme cu antrenorul. Avea un mijlocaș cu care juca pocker și îl prefera mereu pe-ăla, chiar dacă era un jucător modest. Mie tot îmi zicea că am kilograme în plus, și mă supunea unor antrenamente dure ca să ajung, zicea el, la parametrii. Aiurea, tot pe ăla îl titulariza. De-aia m-am și accidentat, pentru că atunci, într-una dintre puținele dăți când m-a introdus în teren, am vrut să-i arăt acestui antrenor că pot intra prin alunecare. După ce am fost accidentat, le-am zis să-mi dea banii pe care-i mai aveam de primit, ca să plec. Au început să mă ia cu vrăjeli, că pot să plec și că o să-mi trimită ei banii apoi. Am rămas însă ferm pe decizia mea, știind că altfel nu mai vedeam nimic. Nu era mult, vreo 7.000 dolari. Mi i-au dat greu, după două luni. Stăteam la hotel. M-au operat acolo un român și un argentinian. Peste un an, în România, când mi-a scos șuruburile, doctorul Vasile Popescu mi-a spus că nu ar fi trebuit să mă opereze, ci doar să-mi fi pus piciorul în gips, că s-ar fi sudat osul și aș fi putut juca în continuare. Așa mi s-a pus capăt carierei mele fotbalistice, la 31 de ani.

Și în acele momente grele pentru tine, Dinamo te-a ajutat?
Am cerut ajutorul, să pot lucra în cadrul clubului. Numai că Vasile Ianul mi-a zis să mă fac polițist și să păzesc casele fotbaliștilor. Și cu alții a făcut la fel. În cele din urmă m-a ajutat generalul Medrea, ajungând astfel să lucrez în Poliție timp de 12 ani, ceea ce nu credeam că se va întâmpla vreodată. Când m-am angajat eram căpitan, ieșind la pensie colonel plin.

Ca polițist ai…
Am purtat uniformă din când în când, dar n-am arestat și n-am împușcat pe nimeni. Printre altele mă ocupam de echipa de fotbal a Poliției Capitalei. O antrenam, organizam turnee. Aveam în echipă foști fotbaliști, printre alții Ion Craiu, Florian Stancu, Eugen Frîncu, Dan Topolinschi, Nicușor Glonț, portarul Nicolae Bîlă.

Regreți că n-ai jucat și pentru echipa orașului natal?
Înainte să plec la Chișinău am vrut să joc pentru FCM Progresul, dar a tot tergiversat Octavian Ulman (n.n. conducătorul de-atunci al echipei din Brăila) să-mi dea un răspuns.

Ai făcut și școala de antrenori.
Da, așa e, am fost secundul lui Oneață Augustin în câteva rânduri

Ai fost și fondator la acel grup Dinamo Old-Boys.
Da, l-am înființat prin 2002. Ne mai întâlneam foștii jucători, mai organizam unele meciuri, era frumos. Dar de vreo cinci ani a cam murit ideea, am mai îmbătrânit și noi.

„Cei de azi n-au fost pe la școală, au venit direct la fotbal. Nu vezi că aproape nu-i meci în care să nu-și spargă capul, să nu-și rupă oasele? A ajuns meseria asta foarte riscantă. Și noi ne mai accidentam, intram mai tare, dar nu să ne omorâm”

Te-ai retras la Răcari.
Acolo m-a dus un fost coleg de clasă. Mi-am făcut casă și m-am mutat. Îmi plăcea și terenul de fotbal din localitate, destul de modern, gazon bun. Și mi-am propus să fac acea școală de fotbal. Din cauza schimbărilor politice am fost la un moment dat nevoit să renunț. După patru ani, am revenit, dar nu prea mai sunt copii. O să mai încerc în primăvară. Dacă adun 20 de copii, continuu, dacă nu, nu mai fac.

Ai un băiat.
Da, pe Cătălin. Consider că este prea cuminte pentru vremurile astea. Este instructor de fitness cu specializare kinetoterapie. Când era mic l-am dus eu pe la fotbal, dar nu s-a lipit de el. A încercat să devină arbitru pe la 20 de ani, dar mi-a zis că-i belea mare și a reununțat.

Ce părere ai de fotbalul de astăzi?
Cei de azi n-au fost pe la școală, au venit direct la fotbal. Nu vezi că aproape nu-i meci în care să nu-și spargă capul, să nu-și rupă oasele? A ajuns meseria asta foarte riscantă. Și noi ne mai accidentam, intram mai tare, dar nu să ne omorâm.

Ce spui de moartea în masă a echipelor de tradiție?
Își merită soarta. Dacă au avut numai dubioși nepricepuți la conducere, n-avea cum să iasă altfel.

Cum vezi viitorul?
Vai de mama lui de viitor! Să nu se închidă coșmelia. O să se reamatorizeze, o să ajungă o Daciadă.

Îți mai bate inima pentru Dinamo sau ai devenit imun?
Sunt calm căci nu vreau să mi se oprească inima. E adevărat, nu-i plăcut nici să mă ia lumea la întrebări pe stradă, „ce facem domne, retrogradează Dinamo?”, nici să se facă mișto de mine, ca și când eu aș juca. Dar ei fac, ei trag și aici mă refer la toți. Nici nu mă mai duc la meciuri, displăcându-mi scandările pe care le aud astăzi.

Lică Stavarache MOVILĂ‚

• Născut: 21.10.1961 (Brăila,BR)
• Post: jolly-joker

Competițiile interne

Debut în Divizia A: 21.06.1981, FC Argeș – SC Bacău 5-2

Debut în Cupă: 02.12.1981, FCM Brașov – SC Bacău 1-0

Sezon       Echipă                                            Div.A         Cup.

1980-81    SC Bacău                                      1/0              0/0

1981-82    SC Bacău                                      6/0              1/0

1982-83    SC Bacău                                      12/3           0/0

1982-83    Dinamo București                        16/4           4/0

1983-84    Dinamo București                        19/1           2/1

1984-85    Dinamo București                        27/5           4/0

1985-86    Dinamo București                        31/4           5/2

1986-87    Dinamo București                        27/3           4/0

1987-88    Dinamo București                        18/1           4/1

1988-89    Flacăra Moreni                              23/2           1/0

1989-90    „U” Cluj                                          19/1           0/0

Total Divizia A: 199 jocuri, 23 goluri

Total cupă: 25 jocuri, 4 goluri

A cucerit două titluri (1982-83, 1983-84) și două cupe (1983-84, 1985-86)

În străinătate

1991          Zimbru Chișinău (URSS 2)        23/2

1991-92    Hapoel Beer-Sheva (Israel 1)     6/1

În echipa națională

Debut: 01.06.1983, Iugoslavia – România 1-0

Total: 14 jocuri, 1 gol

În naționala olimpică

Debut: 26.04.1983, România – Olanda 3-0

Total: 3 jocuri, 0 goluri

În naționala U21

Debut: 31.08.1982, România – Danemarca 2-1

Total: 5 jocuri, 0 goluri

În cupele europene

Debut: 14.09.1983, Kuusysi Lahti – Dinamo 0-1

Total: 16 jocuri, 2 goluri