Liviu Ciobotariu (49 ani) a oferit un interviu deschis pentru ProSport în care povestește întâmplările din mandatul de selecționer al Libanului, vorbește fără perdea despre blestemul locului 2, poziție care l-a urmărit atât ca jucător cât și ca antrenor.
„Ciobi” atinge sensibilul subiect legat de Dinamo, echipă la care se putea întoarce de curând și acceptă o discuție deschisă despre cel care-i duce numele mai departe, Denis, fiul său care i-a moștenit până și poziția din teren.
– Bună ziua, domnule Ciobotariu! Înainte de pandemie ați încheiat o experiență, spunem noi, exotică, selecționer al naționalei Libanului. Ce trebuie să știe un tânăr antrenor care ajunge într-o astfel de postură? – Este foarte important ca, în momentul în care ajunge acolo, să se adapteze stilului de viață, stilului lor de a fi. Sunt multe lucruri de care te lovești prima oară și îți este greu să treci peste.
– Cum ar fi? – La un moment dat este posibil ca jucătorii să întârzie la antrenament, te poți trezi că un fotbalist chiar nu vine la antrenament, lucruri pe care în Europa nu le întâlnești. În România, de exemplu, eu nu am pățit așa ceva. Dacă nu gestionezi bine, cedezi. Este nevoie de o adaptare rapidă. Ca să sintetizez: trebuie să știi să închizi ochii la anumite lucruri pe care, în Europa sau în România, nu ai fi putut să le lași să treacă neobservate.
– Numirea dumneavostră ca selecționer la naționala Libanului a surprins pe foarte multă lume. Aveați un prim contact cu fotbalul arab, însă o echipă națională este altceva. – Din start o echipă națională este o mare provocare. Este total diferit față de o echipă de club. Apoi să fii selecționerul altei țări este, din nou, o experiență. Iar dacă se numește și Liban, e o experiență și mai mare (zâmbește).
– Cum ați fost perceput? – Ca peste tot în fotbal și ei au păreri pro și contra. Jurnaliștii, nu neapărat că erau reticienți, însă se gândeau cum o să pot gestiona situația. Am avut și șansă. A fost o perioadă de două luni în care am putut să mă documentez. Apoi am avut un turneu, Cupa Asiei de Vest, care s-a jucat în Irak, iar ei au văzut un alt fotbal, mă refer la exprimarea ofensivă. Le place mult fotbalul spectaculos. În plus, pentru prima oară în istoria lor, au câștigat contra Siriei, meciul ăsta era este ca un mare derby. Când am ajuns acolo mi-au dat o listă cu 50 de jucători, iar eu am avut curajul să ies un pic din acea listă, am mers la meciuri, am văzut alți jucători, astfel am adus la echipa națională mai mulți tineri. Am împrospătat un pic peisajul și asta a contat.
– Nu este un loc foarte liniștit. În Liban tensiunile religioase, politice, mișcările populare au adus o stare de neliniște în ultimul timp, în plus o puternică criză economică a măcinat țara – Este o țară deschisă, oamenii sunt ok. Nu am simțit teamă, chiar dacă, la un moment dat, străzile se blocau, puneau cauciucuri în foc să nu treacă lumea, făceau baricade, iar unde locuiam eu erau, mai mereu, manisfestații. Am prins perioada în care a fost dat jos premierul Hariri.
– Și în tot acest tablou nu v-ați simțit în pericol? – Toți au arme acolo. Să îți povestesc ceva! La un moment dat, am mers la frizerie, în fața mea erau două persoane. Citeam, mă uitam pe o revistă, când mă uit mai bine unul dintre ei avea pistolul la spate. M-am gândit că e polițist. S-a ridicat, a plecat și, când și-a dat și celălalt jacheta jos, avea și ăsta pistol la spate. Atunci mi-am dat seama că, pentru ei, pistolul e un fel obiect vestimentar (râde). Însă nu am simțit vreodată panică.
– În aceste condiții, chiar dacă spuneți că nu ați simțit panica, activitatea dumneavoatră nu a avut de suferit?- E adevarăt, din cauza acestor tensiuni interne, am avut și de suferit. Partidele de pe teren propriu împotriva celor din Coreea de Sud și Coreea de Nord le-am disputat fără spectatori. Mai era o zi până la joc și nu știam ce se întâmplă, se joacă, nu se joacă, cu suporteri, fără suporteri. O incertitudine pe care niciun antrenor nu și-o dorește. Acestea au fost frământările mele. În rest, întâmplări care îmi rămân drept povești toată viața.
– Care ar fi prima pe care doriți să o împărtășiți? – Am fost la un meci, eram însoțit de preparatorul fizic, ne-am deplasat la Tripoli, unde era zonă de conflict. Trebuia să trecem de mai multe filtre, oameni cu arma în mână, soldați. La intrare în stadion ne-au oprit cu automatele, ne-au cerut pașapoartele, ei nu știau engleză și nu păreau foarte prietenoși, am avut șansă că am sunat imediat și le-a spus că e vorba de selecționerul echipei de fotbal. Nici atunci nu au zâmbit, însă ne-au lăsat să trecem.
– Apropo de experiență, povestiți-mi, vă rog, deplasarea din Coreea de Nord, ați avut meci la Pyongyang. – Offf. Un drum fantastic de greu, am făcut 26 de ore! Am schimbat așa: Beirut- Doha, Doha- Beijing, Beijing- Pyongyang. Groaznic. Mi-am adus aminte de copilărie, era exact ca pe vremea lui Ceaușescu, ceva fantastic. Lumea nu vorbea pe stradă, parcă erau roboți, mergeau câte doi. Nici nu am putut să comunic cu familia. Am avut șansa că mie și ofițerului de presă ne-au tras un cablu în cameră, un fir de Internet, astfel i-am scris soției un mail prin care am anunțat-o că am ajuns cu bine.
– Pe stadion care a fost atmosfera? – 50.000 de oameni îmbrăcați la fel, care se ridicau la comandă. Nu se auzea nimic și, dintr-o dată, tot stadionul era în picioare, la fiecare colț exista cineva care-i dirija. Am jucat pe un teren sintetic și am suferit singura înfrângere din campanie. Tot ce s-a întâmplat în această deplasare a fost împotriva noastră. De exemplu, jucătorii mei, fiind musulmani, nu au avut ce să mănânce, și-au luat conserve cu hummus și măsline, nu au putut să consume obișnuitul lor halal. De unde halal în Coreea de Nord?
– O singură înfrângere, locul 3 în grupă, la egalitate de puncte cu poziția secundă, la un singur punct de Turkmenistan, câștigătoarea seriei. De ce nu ați mai rămas? – Nu exista posibilitate să mă plătească. Din cauza tensiunilor, țara intrase într-o criză economică uriașă, practic au anunțat că nu se mai poate scoate nici măcar un dolar din Liban. Discutasem să prelungim, drept dovadă la echipă a rămas secundul pe care l-am avut, un libanez, Jamal Taha, un fost jucător emblematic de-ai lor. În aceste condiții nu puteam merge mai departe, chiar dacă și eu și ei ne doream să continuăm colaborarea.
– Acum sunteți liber de contract, cum treceți prin această perioadă ciudată pentru fotbal, campionate oprite, jocuri fără spectatori… – Parcă suntem prizonieri în propria noastră viață. Fotbalul fără sprectatori se joacă având o viteză în minus. Cu toții ne-am dorit să înceapă campionatul, ne-a fost dor de fotbal și uite unde s-a ajuns.
– Ce părere aveți despre situația de la Dinamo? S-a scris că, de curând, ați avut o ofertă de a reveni în Ștefan cel Mare. – Da, așa este. Am avut o discuție telefonică cu un reprezentant al clubului, însă, la momentul acela, eram încă legat de echipa naționala a Libanului. Le mulțumesc că s-au gândit la mine și sunt onorat.
– Dacă ați fi sunat acum, când sunteți liber de contract și când la Dinamo este o situație cruntă, ce răspuns ați da? – La momentul în care am fost sunat eu, situația nu era așa gravă, ulterior au apărut problemele. Atunci aș fi venit, acum e mai greu de spus. Sincer mă frământă situația asta, simt o neliniște, la început părea o glumă, însă a devenit o glumă proastă. Clubul acesta a însemnat foarte mult pentru mine, atât ca jucător, cât și ca antrenor. Dinamo m-a lansat în fotbalul mare, chiar dacă FC Național m-a crescut, Dinamo m-a înfiat, m-a aruncat în fotbal, apoi, ca antrenor, mi-a dat o șansă.
– O să vă catapultez în trecut. CV-ul dumnevoastră trădează o situație mai puțin plăcută. Atât ca jucător, cât și ca antrenor, ați fost aproape de fiecare dată de primul loc, însă v-ați ales, întodeauna, cu locul 2 – M-am gândit de multe ori la chestia asta și așa e, m-a apăsat. Ca jucător e clar că satisfacția mea rămâne participarea la cele două turnee finale cu echipa națională, să nu uităm că am fost parte din Generația de Aur. Din punctul meu de vedere acest lucru valorează cât 10 titluri. Și din ce grupe am reușit calificarea, vorbesc și de Campionatul Mondial din 1998 și de Campionatul European din 2000! În rest, așa cum spui tu, am fost eternul loc doi. La FC Național am terminat pe poziția secundă, la Dinamo, în primul an, am fost pe locul 2, apoi, când au luat campionatul, eu plecasem deja. Chiar și la Standard am terminat tot pe doi. La fel, la cupă am jucat finale și le-am pierdut. Și știu că o să întorci cuțitul în rană și o să-mi spui de Târgu Mureș. Lovitura asta o să-mi rămână toată viața în cariera mea.
– Inevitabil. Ce s-a întâmplat acolo, s-a vorbit mult după acel parcurs uluitor? – La Târgu Mureș am ajuns la jumătatea campionatului, când echipa se afla pe locul 5…
– Și la pauza ultimei etape, Târgu Mureș era campioană, conduceați cu 1-0 pe teren propriu, pe Oțelul, formație retrogradată, iar Steaua, în Copou, era ținută în șah de Iași . – E greu de explicat ce s-a întâmplat. În acea săptămână am avut multe discuții cu jucătorii, toată lumea credea că Steaua o să câștige la Iași, ei aveau prima șansă. Le-am spus băieților că noi trebuie să ne facem jocul și să ne câștigăm meciul. Am fost campioni până în minutul 68, când am fost egalați. Apoi nu s-a mai legat nimic, am ratat incredibil și devine greu chiar să-mi și amintesc. Când am aflat că Steaua nu reușit să câștige la Iași… a fost cu adevărat răvășitor. Am rămas cu toții fără reacție, iar apoi, după acel joc, ne-am împrăștiat.
– Gabi Mureșan, căpitanul echipei, a spus că mai mulți colegi nu și-ar fi apărat corect șansele, cu subiect și predicat a declarat că a auzit, crede, știe. – Referitor la faptul că ar fi fost ceva în afară de fotbal, sincer, nu cred. Că au avut evoluție slabă, anumiți jucători, mai ales în acel meci cu Oțelul, e clar, de-asta am și pierdut jocul. Însă nu cred că vreun jucător a gândit altfel decât ar fi trebuit să gândească. Pot plana semne de întrebare, însă eu nu pot să accept că cineva ar fi putut să facă așa ceva!
– Mi-ați spus, puțin mai devreme, că evenimentele de la Târgu Mureș o să vă urmărească toată viața în cariera dumneavoastră. La ce v-ați referit? – A fost o lovitură. Puteam să câștig un titlu. Mă va urmări! Nu e plăcut să pierzi un titlu în ultimele 20 de minute. Nu a fost o lovitură doar pentru mine, a fost pentru toți: jucători, suporteri, oraș.
– Era un vestiar greu la Târgu Mureș. Zicu, Hora, Mureșan, Constantin, Goga, Sepsi, N’Doye. Pare un șirag de orgolii foarte greu de controlat. – Întodeauna mi-a plăcut să am jucători cu personalitate. Fotbaliștii cu personalitate au valoare. Îmi aduc aminte când am fost numit antrenor la Dinamo și nu aveam experiență, iar în vestiar erau nume precum: Niculae, Dănciulescu, Cătălin Munteanu, Moți, Kone. Și pentru că l-ai pomenit pe N’Doye vreau să îți povestesc un moment cu el.
– Vă rog! – Îmi aduc aminte cu plăcere. La un moment dat, randamentul lui scăzuse. Jucam acasă cu Universitatea Craiova și l-am chemat înainte de meci, toată lumea se aștepta să fie titular, iar eu l-am lăsat pe bancă, nu mi-a plăcut cum s-a antrenat. Însă am discutat pentru a-i comunica decizia mea. Mi-a zis așa: „Coach! Ești singurul antrenor care nu m-ai băgat titular, te respect foarte mult și apreciez că mi-ai explicat motivele. Contează pe mine din orice minut!” A intrat după pauză, prin minutul 60 și, imediat, a dat gol cu capul și am câștigat meciul. La fel, discuții am avut și cu Zicu. Când am venit eu la echipă, am început cu el rezervă, apoi a intrat și a făcut ravagii, a avut un sezon excepțional.
– La Dinamo ce s-a întâmplat? După un tur foarte bun, Dinamo a fost campioană de toamnă, echipa a revenit în retur total schimbată negativ, iar dumneavoastră ați fost demis – Poate că a contat că pierdusem doi titulari, Torje și Diabate. A fost așa…
– Oftați! – Nu am mai fost aceeași echipă ca în tur. Oftez pentru că eu cred că puteam să redresez situația. În fotbal, răbdarea conducătorilor nu este aliatul antrenorilor. Pierzi trei meciuri și primești cartonaș galben, apoi roșu și treci la valiză, pleci acasă.
– O să fac trecerea spre Denis, fiul dumneavoatră care duce numele de Ciobotariu mai departe în fotbalul românesc. În primul rând, cum se simte, din păcate este și el pe lista interminabilă a jucătorilor de la CFR Cluj care au contactat Covid- 19? – E bine, nu are simptome, am vorbit cu el și se simte ok, sperăm să treacă peste această situație, el e un băiat putenic, e ca o stâncă.
– La fel ca dumneavoatră, fiul a îmbrăcat tricoul lui Dinamo. Cum a fost când l-ați văzut titular în echipa la care v-ați lansat? – M-am bucurat foarte mult. Era crescut de Dinamo, era un copil și este, în continuare, un jucător de perspectivă. Iar când a dat gol cu FCSB m-am gândit că cineva cu numele de Ciobotariu a spart gheața și a reușit să înscrie în poarta marilor rivali. Eu nu am făcut-o și am jucat mai multe meciuri.
– Apoi a venit, oarecum surprinzător, transferul la CFR. Care a fost povestea acestei mutări? – Ne-am consultat, m-a sunat, am vorbit, însă alegerea a fost a lui.
– Nu prea a jucat în Gruia, astfel că trebuie să vă întreb dacă a fost o alegere bună? – Eu încă sunt convins că da.
– Încă? – A jucat puțin, foarte puțin, e adevărat. Mă gândesc că el a ajuns la echipa campioană, o formație cu un lot fantastic, cu o concurență de senzație, vedem cine joacă, cine este pe bancă, cine este în tribună. A venit într-o perioadă în care echipa era formată, iar Dan Petrescu are ideile lui. E clar că vreau să joace, la fel și el, însă trebuie să vedem realitatea.
– Și care este realitatea? – În momentul de față e foarte greu să intre în primul 11. Ar putea prinde datorită acestei reguli Under 21, însă este strategia lui Dan Petrescu, el știe ce este mai bine pentru echipa lui.
– În contextul acesta nu credeți că era mai bine să rămână la Dinamo? – E o întrebare dificilă. Îți repet, eu am rămas cu sufletul la Dinamo. Ar fi fost mai bine pentru că ar fi jucat, însă pentru cariera lui, sincer, una este să te bați la campionat, alta este să te lupți la retrogradare. E delicat. Nu știu ce mi-ai răspunde tu dacă ai fi în situația mea?
– Nu am cum să vă răspund, însă o să vă pun într-o situație și mai delicată. Ce ați simțit când, din postura antrenorului de la FC Botoșani, ați jucat împotriva echipei la care fiul dumneavoastră a fost titular? – Chiar că e foarte, foarte greu să îți răspund. (oftează adânc și face o pauză de câteva secunde). Uite ce e, e un sentiment uluitor pe care doar dacă ajungi în situația asta poți să-l simți. Știi cum e ca inima ta, sufletul tău să se împartă timp de 90 de minute? Poate a fost cel mai greu meci din viața mea. Să îți vezi echipa cum atacă spre careul în care se apără fiul tău și să îți bată inima în toate direcțiile. E un buchet de sentimente de tot felul. Îmi aduc aminte că în timpul meciului, Mihai Roman a sărit la cap cu fiul meu, Denis a rămas trântit la pământ, iar eu m-am întors spre bancă și, dorind să mă scutur de toată tensiunea, i-am spus secundului că dacă baiatul meu a pățit ceva, o să-l dau afară pe Roman. Au râs toți de pe bancă.
17 Mai 2019, Liviu Ciobotariu este antrenor la Botoșani, în timp ce Denis Ciobotariu este titular în centrul defensivei lui Dinamo. Partida disputată în play-out-ul Ligii 1 s-a încheiat cu victoria tatălui, 1-0. La acest meci, Carmen Ciobotariu, soția lui Liviu și mama lui Denis, a ținut cu fiul său.
– Să știți că nu am terminat. La ședința tehnică în care ați studiat adversarul, ce le-ați spus atacanților când le-ați vorbit de plusurile și minusurile fundașului Denis Ciobatariu? – Tot ce am știut, absolut tot. Le-am spus în amănunt toate defectele și calitățile fiului meu, am fost cât se poate de sincer.
– Și reacția lor care a fost? – Au început să zâmbească, și-au dat și ei seama de situația în care mă aflu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER