„Cânt în biserică și cresc juniori. Fotbalul vrea inventatori și magicieni, nu antrenori!”. Manifestul zguduitor al lui Costel Enache despre smerenie și regăsire printr-un teribil accident de mașină și tumoarea cervicală a fiului: „Căutam fise prin sertar pentru pâine”. EXCLUSIV

După sute de meciuri jucate pe prima scenă și alte sute ca antrenor în primele două eșaloane, Costel Enache s-a întors astăzi la copii și la Dumnezeu. Tot ce a trăit mijlocașul Ceahlăului, tehnicianul de la Astra sau „U” Cluj, fost selecționer de juniori al României, s-a făcut la un moment dat vitraliu spre un apus deasupra Moldovei. Iar în timp ce mai toți se complac în negură, el a spart senin cioburile pretențioase ale râvnei pentru glorie searbădă și bani de Superliga. De ce? Ca să poată supraviețui? Ca să intre lumina.

Costel Enache lucrează la academia de fotbal FC Bacău, finanțată de cei mai bogați români, după a renunțat să fie un antrenor bogat. Cântă în biserică, predă la o școală profesională, crește copii prin fotbal și pentru fotbal. Antrenează seniorii din L3. Cu smerenie dezarmantă. A supraviețuit unui teribil accident de mașină și s-a înțelepțit prin suferința biruită a fiului diagnosticat cu tumoare cervicală. Dar n-a ales să mai lupte și cu haosul mistuitor al fotbalului „de top”, adâncit într-o amforă ascunsă de pierderea mamei.

Manifestul cutremurător al lui Costel Enache: dragostea de viață, fotbal și Dumnezeu

Să spui că Enache e un antrenor atipic ar fi un eufemism și o bădărănie. Povestea lui împărtășită în exclusivitate pentru ProSport e un manifest zguduitor fără să vrea măcar o secundă să devină asta. Viața și fotbalul intră de mână într-o biserică despărțită de ritualuri și ranguri, calcă pragul și ne arată cât și unde suntem, de fapt.

După sute de meciuri jucate pe prima scenă și alte sute ca antrenor în primele două eșaloane, Costel Enache s-a întors astăzi la copii și la Dumnezeu. Noi? Într-o rutină stearpă a cotidianului, fix ca în poemul lui Cristian Popescu, alergăm repede-repede dintr-o parte în alta a camerei și ne lovim tare de pereți, să sune ca un clopot.

ProSport: Pot să vă spun ceva sincer?

Costel Enache: Dacă e de bine (n.r. râde). Dacă nu, o spuneți în privat pentru că vor râde prietenii mei de mine.

Mă surprinde că vă văd aici, e adevărat că faceți lucruri extraordinare în sectorul juvenil. Dar ați antrenat în prima ligă, în eșalonul secund, ați fost selecționer al României de juniori. Ce v-a convins să întrați în lupta asta? Pentru că este o luptă!

O să vă spun exact care a fost argumentul meu. Am încercat, cu flacără mare, să reușesc în meseria de antrenor. Am muncit mult și am învățat destul de mult. Am căutat secretele, am căutat cheia pentru performanță și nu am găsit-o la echipele de seniori.

De ce?

Sunt un tip crescut tehnic, adică îmi planific lucrurile, așa este structura mea, încerc să ajung de la punctul A, la punctul B cu niște pași, pașii ăștia cer ceva timp, ceea ce nu acordă fotbalul românesc. E nevoie de antrenori mai pragmatici un pic, mai cu fler, eu nu am fost cel care să câștige un meci din fler, dintr-o schimbare de jucător. N-am găsit, poate, timpul necesar într-un anumit loc, poate conjunctura nu m-a ajutat. Am dat tot ce am crezut pentru fiecare club, sunt un om harnic, dar poate nu am avut inspirația de a alege bine momentele. Sunt mulți factori colaterali, de exemplu incapacitatea de a merge cu un staff propriu care să îți scurteze procesul, pentru că până-i înveți pe cei de lângă tine care e gândirea ta și, apoi, să o transmită către jucători, e exact timpul ăla când ai trei înfrângeri și trebuie să pleci. Sunt mulți alți factori, dar eu îmi asum partea asta pentru nereușitele mele. Cea mai mare performanță a fost finala Cupei României cu Astra, am avut perioadă bună și la FC Botoșani, au fost momente bune și la Petrolul și la „U” Cluj, foarte bune, doar că fotbalul cere timp, iar eu nu l-am avut sau nu am știut să-l scurtez cât să-mi vină și rezultatele mai rapid. Iar apoi, să mergi prin țară de nebun, tot consumând energie și încercând alte proiecte… .

Profesor într-o școală profesională. „M-am gândit foarte des, foarte des să renunț la antrenorat. N-am găsit alternativa”

Asta este viața antrenorilor!

Nu, nu consider așa, nu e asta viața antrenorului… să plece câte trei, cinci, opt luni la câte o echipă și să încerce iar alte proiecte de genul «spune-le să paseze». «Aoleu, dar am uitat să le spun…», la o echipă fără teren de antrenament.

Cine vă spunea asta?

Nu, nu contează… spectatorii. «Hai să pasăm și noi, da?». Iar noi nu aveam un teren de antrenament. Nu! Nu asta e viață de antrenor, asta e viață de magician, ceva de inspirație, de har. Iar eu nu sunt inventator.

Pare o dezamăgire…

Nu. Pare, probabil, o incapacitate de a mă adapta. Dar nu caut vinovații, am explicat ce mi s-a întâmplat mie, spun ce consider eu că am pierdut pe drumul ăsta. Am învățat și foarte multe, am amici foarte mulți, amintiri foarte frumoase. Cred că peste tot pe unde am lucrat am fost apreciat, cel puțin din punct de vedere uman, dacă nu profesional. Și, atunci, iau toate lucrurile astea ca pe niște victorii. Am uitat să spun de Unirea Slobozia, face parte din dezvoltarea mea, toate cluburile m-au ajutat. Apoi, cred că dacă nu am reușit să aduc în fotbalul românesc un ajutor la partea de seniori, cred că aici pot să ajut puțin, îmi place și am descoperit o bucurie foarte mare când văd jucători din academie dezvoltându-se și crescând. Când au reușite și realizări este o bucurie mai mare decât cea financiară.

Eu am zis, mai devreme, de o dezamăgire, atunci aveți parte de o regăsire aici?

Da, cel puțin profesional, da.

Ați avut vreo cumpănă, vreodată, când v-ați gândit să renunțați?

Da, foarte des, foarte des. N-am găsit alternativa. În ultimii ani chiar foarte, foarte des.

Sună puțin ciudat, eu spun că sunteți un antrenor tânăr…

Nu, nu prea mai sunt atât de tânăr. Am încercat și alte variante, uite, de exemplu, la o școală profesională privată predau teoria antrenamentului sportiv. Fac asta de doi, trei ani. În momentul în care a trebuit să predau a trebuit să îmi organizez puțin lecțiile, cursurile… și mi-am dat seama câte lucruri nu am știut ca antrenor și cât rău le puteam face jucătorilor. Lucrul ăsta m-a făcut să mă reevaluez și să mă reconsider.

Cum ar fi…

O grămadă de lucruri, de exemplu ce se întâmplă cu organismul unui jucător într-un anumit tip de efort, în cât timp își revine după efortul respectiv. Foarte multe lucruri… ce rol are prevenția, când, cum să o facem să protejăm jucătorii, stretching-ul banal, de ce nu e bine să faci înainte de antrenament stretching-ul static, lucruri pe care nu le-am știut din păcate. Le-am aplicat și, poate, putem pune jucătorii în pericol de accidentare, ca să nu spun că nu făceam nimic prin antrenament. Și mi-am reconsiderat puțin lucrurile și acum sunt mai înțelept, cu mult mai înțelept.

• Petrotub Roman, Ceahlăul, CSMS Iași, FC Botoșani, Astra Giurgiu, FC Hermannstadt, Universitatea Cluj, Unirea Slobozia, reprezentativele României U18 și U19 au fost pregătite de Costel Enache 

„Cânt în strană, citesc psalmi”

Sunteți un om credincios, așa ați fost încă de pe vremea în care jucați fotbal sau dintr-un anumit punct? 

Am fost crescut în mediul ăsta, deși și în partea de religie sunt tot tehnic, tot trebuie să-mi explic niște lucruri. Tata a fost dascăl 40 și ceva de ani, în casă am trăit mereu în rugăciune și mama și tata au fost habotnici. Mama a murit anul acesta, în august, tata s-a stins anul trecut, în septembrie. Ei m-au atras, mereu, în partea asta. Am fost destul de rigid și îmi pare rău că nu au apucat să vadă, pentru că în momentul ăsta sunt foarte atașat de biserica la a cărei parohie sunt arondat în Piatra Neamț. Cânt în strană, citesc psalmi, am ajuns la nivelul ăsta și cred că asta i-ar fi făcut foarte mândri pe părinții mei.

Vă trebuie voce pentru asta…

Parohia este foarte mică, sunt vecini de-ai mei care mă suportă. În general, partea asta de cântat rămâne dascălului, are studii și știe ce are de făcut, dar pe vocea a doua îl susțin destul de bine, când e de citit mă încumet destul de mult.

Știți ce e ciudat, îmi aduc aminte de dumneavoastră ca jucător și nu erați un fotbalist foarte liniștit, erați guraliv dacă îmi permiteți termenul ăsta…

Da, da, sunt și acum tot așa, dar m-am mai liniștit în ultimul timp. De înjurat, nu înjur, nu. Sunt ironic, sunt foarte ironic și toți îmi spun.

Pe teren nu ați înjurat? Îmi e greu să cred…

Nu, nu e stilul meu. Eu eram atipic pentru „Kosovo” de la Piatra Neamț, nu eram un tip agresiv, nu am fost niciodată. Colegii mei da, mă speriau și pe mine la antrenament! Eu nu, nu sunt un tip care înjură frecvent, am spus frecvent, însă îmi spun prietenii și arbitrii că mai bine-i înjur, pentru că am o ironie care doare. Nașul meu îmi spune să am grijă, că dacă-mi mușc limba o să mor otrăvit. Sunt ironic și știu că, uneori, răutăcios. Încerc să controlez lucrul ăsta, mi-a ieșit foarte bine în ultimele trei luni, sunt foarte liniștit și cred că e obligatoriu să fiu așa pentru că vorbim de copii și ei trebuie să crească într-un mediu sănătos, iar atât timp cât noi nu reușim să fim modele pentru ei, o să eșuăm.

URMĂREȘTE INTERVIUL VIDEO CU ANTRENORUL COSTEL ENACHE 

Ați spus că v-a ieșit bine în ultimele trei luni, de unde pragul ăsta?

De la moartea mamei, când am început să fiu mai… oricâtă vârstă ai avea… e greu să rămâi singur (n.r. cu vocea tremurândă). Mi-a lăsat povara asta, de a avea grijă, chiar dacă tot eu aveam grijă, dar parcă nu ai de la cine să mai primești un sfat. Un pic m-am resetat atunci. Sunt și singurul copil… (n.r. cu lacrimi în ochi).

„O altă mașină a intrat în mine, bordul era oprit la 137 km/h. Eu am învățat din lecții ieftine”

Au mai fost cumpene în viața dumneavoastră…

Ohooo… .

Am descoperit un moment care cred că a fost critic. Ați avut un accident de mașină în 2011…

Cred că în 2010.

Veneați de la Roman spre Piatra Neamț…

Da, groaznic moment, doar Dumnezeu… da. O altă mașină a intrat în mine, bordul era oprit la 137 km/h. Din lateral a intrat, am căzut într-o râpă, vreo zece metri, s-a rostogolit mașina. În spatele meu era prietenul meu foarte bun, șeful Poliției din Roman de atunci, Cristi Malei, uite că mi-am amintit că nu l-am sunat de vreo lună, îmi cer scuze Cristi!, chiar acum o să sun, un om care a văzut multe ca șef al Poliției. Ei bine, era alb când am ieșit din mașină! A fost o cumpănă mare de tot, am realizat după vreo două zile ce se putea întâmpla. Am scăpat destul de decent, două coaste rupte, nasul spart. A fost groaznic, groaznic!, mașina care m-a lovit s-a oprit la vreo trei sute de metri pe un deal. În mașină erau doi copii, o fată de 16 ani și un băiat de 17 ani.

Au supraviețuit?

Da. Eu, personal, am trimis atunci un mail de mulțumire firmei Peugeot, pentru că dintr-un asemenea accident… să scapi cu răni minore, a însemnat ceva pentru mine. Și ceilalți aveau același tip de mașină. Mașina m-a scăpat, nu avem nici centura pusă. De atunci umblu fără centură pentru că sunt superstițios, pentru că dacă am scăpat fără centură… nu, am glumit, am glumit (n.r. râde). Am învățat, eu am învățat lecții ieftine. O experiență de-asta poate fi decisivă și atunci nu aveam ce să mai învăț, învățau copiii mei poate.

Lupta lui Denis, fiul care a învins o boală cruntă. „Căutam fise prin sertar să luăm o pâine”

M-a emoționat, în urmă cu 10 ani, tot ce s-a întâmplat cu fiul dumneavoastră, lupta colegilor din fotbal în momentul în care ați avut nevoie…

Eu am descoperit atunci comunitatea. FRF, AFAN m-au ajutat extraordinar de mult. Dar pe lângă ei vreau să aduc omul de rând, am descoperit foarte mulți oameni care ne-au ajutat, prietenii noștri Dan Vasiliu, Florentina Moise, Viorica Macovei, soția lui Dan Vasiliu, cântăreața de muzică populară, și-a anunțat prietenii și au venit să cânte pentru Denis. Și am simțit atâta implicare din partea oamenilor, nici nu mai știu la cine mai sunt dator și acum pentru că, într-o perioadă, am mers vreo patru, cinci ani, când Denis a făcut terapie, în Germania. Și ne duceam la, 40-50 de zile, de vreo trei ori la terapie. Nu ne-am permis tratamentul ăla, dar am avut sprijin de la toți oamenii din jur. Ne-au ajutat, ba cu un bilet de avion, ba cu o cazare. Și cred că avem capacitatea asta, deși o arătăm foarte, foarte rar, că nu știm să trăim împreună, să ne capacităm, să ne ajutăm, atunci când cuțitul e aproape de os, românul știe ce are de făcut și își poate ajuta aproapele. Eu am simțit lucrul ăsta, celor care m-au ajutat nu cred că le-am mulțumit sau le-am răspuns înapoi, dar poate fi ăsta un prilej, dacă cineva o să vadă: nu am uitat de ei și le mulțumesc pentru sprijin! La fel și familia mea. La rândul nostru, am ajutat și noi, ca o recompensă oarecum, dar și cu o bucurie în suflet.

• În 2015, la vârsta de 11 ani, Denis, fiul lui Costel Enache, a fost diagnosticat cu tumoare cervicală. A urmat o luptă extraordinară pentru viață, strângeri de fonduri pentru acoperirea costurilor de tratament, într-o acțiune în care s-au implicat foarte mulți fotbaliști, antrenori și conducători, dar și vedete din afara fotbalului 

Cum? Puteți să îmi spuneți, dacă se poate?

Uite, de exemplu… nu sunt un om bogat, trăim din salariu, nu pot face lucruri care să iasă în evidență, dar în casa noastră a crescut un copil care nu avea loc de cazare la liceu. A venit în prima zi de liceu, o fată și a rămas pe drumuri cu geanta și atât. Fata mea a adus-o acasă, mi-a spus că nu are unde să stea, că nu a găsit loc la cămin și patru ani a trăit în cameră cu fata mea, cu același tratament. Acum e la casa ei, e mamă. Nu a fost un chin pentru noi, nu am făcut mare lucru, oricum a fost mult mai puțin decât au făcut alții pentru noi.

Îmi permiteți să vă întreb ce face fiul dumneavoastră acum?

(n.r. trage puternic aer în piept). Azi e marți, are un test, este student la UMF, la Târgu Mureș (n.r. Universitatea de Medicină și Farmacie), urmează să împlinească, luni, 20 de ani, de azi în cinci zile. Lucrurile au luat o turnură super fericită, e un băiat foarte responsabil, foarte muncitor. E în primul an de facultate, arbitru de volei și voluntar kinetoterapeut la ACS Târgu Mureș, la Liga 3. Încearcă să-i ajute pe băieți, dar se ajută și pe el dezvoltându-se în mediul ăla și vreau să le mulțumesc celor de la Târgu Mureș pentru că-l acceptă, sunt niște oameni minunați.

E în sport, a luat de la dumneavoastră microbul…

Nu, nu a luat de la mine. Are o iubită, de trei ani sunt împreună, ea e fost voleibalistă și a susținut-o mereu pe partea asta. S-a întâmplat să lipsească cineva la un moment dat, la un turneu de juniori, lângă tușă și a stat el la tușa aia și a prins gustul. Acum face parte din lotul național de arbitri, merge la turnee, e ok.

Putem să spunem, așa ca un titlu, Denis a învins!?

E pretențios, pentru că sunt convins că sunt cazuri la fel de grave sau poate mai grave, cu mulți copii care poate nu au avut parte de sprijinul pe care l-am avut eu, poate nu au reușit să ajungă la tratamentele la care a ajuns Denis. Dar haideți să rămânem așa… decenți, pentru că sunt atât de mulți copii cu probleme care nu au parte nici măcar de o compensație la tratament încât mi-e rușine să punem în prim-plan cazul meu, efectiv aș vrea să facem ceva pentru cei care nu au primit ajutor. Imediat după ce Denis s-a făcut bine, soția mea a făcut foarte mult timp voluntariat la o casă de copii din Piatra Neamț. Și acum îngrijește un copil, că e un copil la 22 de ani, cu probleme de genul ăsta. Încercăm să aducem ceva înapoi, dar facem prea puțin pentru câte nevoi sunt în țară. Și apropo de titlu, nici Denis nu cred că ar fi mulțumit cu el.

Asta e lecția pe care ne-o predați dumneavoastră, care ați simțit…

Da, a trecut așa, uitându-mă în urmă parcă e bună vorba aia că timpul vindecă tot. E o rană care îți arată că ai fost un luptător, dar parcă chinurile alea le-am uitat. Au fost momente în care căutam fise prin sertar să luăm o pâine, îmi amintesc lucrul ăsta.