Din nefericire, un fotbalist cu un talent imens precum Mutu nu poate fi considerat o legendă. Tentația glorificării e mare, acum, când retragerea sa se suprapune cu o criză acută de valori a fotbalului românesc, iar bărbatul de 37 de ani cu aluniță lângă nas și cu zâmbet șmecheresc știe să te cotrobăie prin buzunarele sufletului în mesajul sentimental de adio postat pe pagina sa de Facebook:
„Azi îmi caut în suflet. Azi îmi vin în minte stadioanele pline de la echipa națională . Să joc pentru naționala țării mele a însemnat să simt mândria aceea pe care am avut-o doar atunci când mi s-au născut copiii. La imnul țării mele, acolo jos, pe gazon, cu 10 pe spate și cu banderola de căpitan pe braț , îmi auzeam bătăile inimii amplificate de 1000 de ori”
Nu. Deși metafora e frumoasă, Mutu nu e o legendă. În cel mai fericit caz, proaspăt retrasul atacant poate primi eticheta de neobosit sabotor al propriei legende.
Calculele o arată limpede. Luați șapte luni, suspendarea primită pentru consum de cocaină, și puneți-le lângă alte 6 luni, rodul pretinsului consum de sibutramină. La total, adică 13 luni, adăugați alte 17 luni, perioada în care Mutu nu a fost convocat de Răzvan Lucescu la echipa națională, și mai adăugați pentru un chef cu Tamaș încă trei meciuri care la echipa națională pot fi jucate într-o lună sau în cinci.
Rezultă o gaură de 30 de luni și trei meciuri, adică diferența crudă dintre o legendă și un fotbalist foarte valoros. Sunt aproape trei ani pierduți la echipele de club sau la națională, perioadă în care Mutu a orbecăit în sens invers celui care ducea spre statutul de legendă.
Haideți să ne imaginăm ce s-ar fi putut întâmplat cu cariera sa dacă deciziile i-ar fi fost altele. Dacă ar fi rezistat tentației albe, Mutu avea șanse uriașe să facă parte din echipa cu care Mourinho urma să câștige titlul cu Chelsea în 2005 și 2006. Contractul său valabil până în 2008 a fost, însă, rupt de clubul londonez imediat după ce urme de cocaină i-au fost depistate în firele de păr. Cu sângele curat, la 26 de ani, campion al Angliei cu Chelsea, Mutu n-ar fi avut decât două variante de a progresa: Real Madrid sau Barcelona.
Soarta a vrut altfel, iar românul și-a restartat cariera în Italia. În octombrie 2009, însă, Mutu și-a dinamitat din nou șansa de a fi o legendă. Imediat după dezastrul de la Belgrad, Serbia – România 5-0, a fugit din hotelul naționalei la o petrecere dată de interlopul sârb Ratko Buturovic, fostul președinte de la Vojvodina reținut la un moment dat pentru implicare în trucare de meciuri. De ce a fost chemat Mutu în anturajul acelui personaj? Dacă e adevărat ce spune acum, că inima îi bătea de 1000 de ori atunci când juca pentru România, ce a avut de sărbătorit după o partidă în care jucătorii naționalei l-au abandonat pe Răzvan Lucescu și au făcut o țară întreagă să se simtă umilită? Răspunsurile pot fi doar speculate. Cert este, însă, că Mutu a fost suspendat și a ratat meciuri precum cele cu Feroe, Albania sau Macedonia în care ar fi putut cu ușurință să mai marcheze măcar un gol. Cu 36 de goluri în loc de 35, câte are și Hagi, ar fi fost astăzi cel mai bun marcator al României din toate timpurile. Adică o legendă.
Așa, Mutu a reprezentat doar primul mare star media al fotbalului românesc. Apariția sa în fotbal s-a produs spre apusul Generației de Aur, dar în perioada de pionierat a presei sportive moderne. Practic, Mutu și jurnaliștii de sport din noua generație au crescut împreună, iar viața sa a devenit o carte deschisă pentru cititorii care până atunci nu putuseră vedea prea multe peste zidul destul de solid al secretului cu care Hagi, Popescu și ceilalți își înconjuraseră carierele.
Primul sărut cu Alexandra Dinu, nunta cu Hagi naș, nașterea lui Mario, apoi divorțul, relațiile pasagere cu prezentatoarele TV care făceau coadă la ușa apartamentului său din luxosul cartier londonez Chelsea, bătăile din cluburi, prieteniile cu oameni de afaceri asociați cu lumea interlopă, a doua relație cu Consuelo, nașterile fetelor, tot, dar absolut tot a fost devorat de public cu ajutorul jurnaliștilor educați în spiritul presei tabloide din Occident. Dacă vreți, Mutu a fost primul Beckham al României, un fotbalist pe care într-o vreme încerca să-l copieze, de la tatuaje până la stilul vestimentar.
Ei erau David și Victoria Beckham ai României, la începutul anilor 2000. Adrian Mutu și Alexandra Dinu
Sunt aproape 13 ani de când am petrecut câteva zile din viață în apropierea lui Mutu. Era mijlocul lui august 2003, iar el tocmai se transferase la Chelsea pentru 15 milioane de lire. Purtat prin Londra cu un Jaguar cu volanul pe dreapta condus de Tibi, un prieten de-al lui Dan Petrescu, Mutu încerca să se adapteze timid la viața din Marea Britanie și la statutul de mare star în Premier League. Trata totul serios, doar figura printre primii fotbaliști cumpărați de Roman Abramovici, oligarhul rus care preluase clubul londonez cu doar două luni înainte.
M-am întâlnit cu el la Harrington, vechea bază a lui Chelsea, apoi în spatele tribunei oficiale de pe Anfield Road din Liverpool, pentru a ne revedea o zi mai târziu la Londra, în restaurantul Frantoio, aflat chiar la parterul apartamentului în care locuia. Plătit cu 60.000 de lire sterline pe săptâmână, Mutu părea determinat să reușească. Nu-i era frică de concurență, de ploaia englezească, de fundașii ciomăgari de la Bolton sau Charlton. Nu se temea decât de avioanele care treceau în șir indian peste autostrada pe care mergea dimineață de dimineață la antrenamente. „Cum poate să stea un Jumbo în aer?”, s-a întrebat la un moment dat în timpul unei discuții, privind pierdut pe geamul mașinii o pasăre gigantă de aluminiu care se pregătea să aterizeze pe Heathrow.
Mutu a fost un copil răsfățat. Oamenii din jurul său l-au susținut, iar vestiarul plin de vedete de la Chelsea l-a adoptat rapid pe tânărul care, paradoxal, afișa o mină de adolescent timid, dar avea un mare apetit pentru viață. Gena de legendă a început să se simtă. Mutu dădea goluri pe bandă rulantă: unul cu Leicester, altul cu Blackburn, apoi dublă cu Tottenham. Bam-bam-bam, cu stângul, cu dreptul, cu capul. Fanii lui Chelsea îl divinizau după doar o lună. Dacă întindeau mâna la autografe, atingeau o legendă în devenire.
„Se agită foarte tare la antrenamente. E entuziast ca toți jucătorii care abia vin la un club. Îmi place atitudinea asta la un jucător, chiar dacă unii nu o mai au după o perioadă”, spunea, parcă intuind viitorul, Claudio Ranieri într-un interviu pe care i l-am luat în acele zile. E același Ranieri care a devenit recent o legendă, după ce a câștigat un titlu imposibil cu Leicester.
CLICK AICI PENTRU O GALERIE FOTO INEDITĂ‚ CU POZE DIN CARIERA LUI ADRIAN MUTU
L-am revăzut pe Mutu după câteva luni, în noiembrie 2003, tot la Londra. Conducea un Ferrari negru din care se auzea mai mereu muzica „fratelui” său, Eros Ramazzoti, și avea un aer încrezător. Însoțit nonstop de un român misterios pe nume Crâng Petrescu, părea foarte sigur de statutul său de vedetă și își umplea timpul cu cheltuirea banilor pe care îi muncea în cea mai tare ligă din lume. Își comandase un Aston Martin, vorbea la un Vertu procurat de prietenul său Reghecampf de la „băieți” și purta mai mereu haine largi și o căciulă, inspirat de moda „fraților” săi negri din vestiar, Makelele, Hasselbaink și Melchiot. A doua zi, a plecat cu echipa la Liverpool, pentru un meci cu Everton, iar mama sa și prietenii au urmărit jocul pe un ecran, într-o sală aflată sub una dintre peluzele stadionului Stamford Bridge. Când Mutu a marcat unicul gol al partidei, fanii au aflat că în sală se afla „Adrian”s mother”. Preț de multe minute, Rodica Mutu nu a mai putut privi ecranul, ocupată să mulțumească zecilor de albi, negri sau asiatici care o felicitau.
Adrian Mutu și Frank Lampard celebrează un nou gol al românului
Apoi, Mutu a început să nu mai dea goluri. Ranieri a plecat, în locul lui a sosit Mourinho, iar românul a dispărut și din lot. Țin minte și acum dimineața de octombrie 2004, când telefonul a bâzâit la o oră imposibilă. Era un mesaj venit de la un jurnalist englez de la Daily Telegraph: „Mutu a fost prins dopat cu cocaină. Sună-mă urgent!”. România încă dormea, dar redacția în care lucram începea să fiarbă.
Era o știre de magnitudinea unui cutremur devastator.
În acea zi, Mutu a pierdut prima manșă a tentativei de a deveni legendă. Vizita de la Novi Sad, din 2009, i-a aruncat în aer și ultima speranță.
Nu mă înțelegeți greșit. Mutu a fost un fotbalist extraordinar, iar cele 103 goluri marcate în Serie A o confirmă, chiar dacă prima ligă din Italia a fost răvășită în ultimul deceniu de numeroase scandaluri de trucări de meciuri.
În mesajul de adio, proaspătul fost fotbalist le mulțumește ziariștilor. E conștient că fără ei, cariera lui ar fi arătat altfel. Dacă în bine sau în rău, nimeni nu poate spune cu certitudine.
La rândul lor, ziariștii îi sunt datori lui Mutu pentru că le-a oferit posibilitatea de a învăța și de a exersa noi genuri de jurnalism.
Mulțumesc pentru experiență, Adrian! Ai fi putut fi o legendă, dar noi ne mulțumim și cu ce ne-ai oferit.
Copiii care te-au avut sau te au drept model sunt obligați, însă, să știe cine ai fost cu adevărat și de ce nu ai ajuns ce puteai fi. Îi poți ajuta chiar tu dacă în cartea pe care o vei scrie cândva le vei povesti cariera ta așa cum a fost. Nefardată și neromanțată.
Mutu și marea șansă ratată la 25 de ani: o carieră imensă în Premier League, la Chelsea
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER