ProSport a descoperit un trofeu de muzeu. Cupa primită de golgheterul ediției din 1954 și cucerită de dinamovistul Alexandru Ene, primul marcator din istoria stadionului Dinamo.
Fostul mare atacant al „câinilor” s-a stins în 2011, însă fiul și nepotul duc mai departe povestea unuia dintre atacanții de referință ai „câinilor”.
„E poarta de la spital. Acolo unde e copilul acela care se joacă”. În prezent, la buturile stadionului din „Ștefan cel Mare” mai șutează atacanții eșalonului terț, juniorii și copiii din cartierele riverane care confiscă locul după ce se termină antrenamentele. Iarba este arsă, sunt gropi și insulele de pământ au cucerit, precum niște limbi de lavă, ceea ce, cândva, era cel mai bun gazon din țară.
La poarta cu spitalul, un pici cu obrajii înfloriți de căldură și efort chinuie o minge colorată. Trage din interiorul careului, cu ristul, fix în efectul plasei laterale. Când nu nimerește, urmează corvoada alergatului după balon până în deșertul tartanul încins, deja, la prima pătură de caniculă a lunii iunie.
Poarta primului gol din „Ștefan cel Mare”. De aici începe și povestea noastră legată de numele lui Alexandru Ene (1928-2011). Marcatorul primului gol din istoria vetustului stadion din miezul Bucureștiului.
14 octombrie 1951. Dinamo vs Locomotiva Timișoara 1-0. Mărturia vine din glasul fiului celui care a rămas în istorie ca fiind cel care a spart gheața plaselor în „Groapă”. Alexandru Ene s-a stins din viață în 2011, însă în urma sa, pe lângă acest element de simbolistică, au rămas multe performanțe din eticheta locului și a clubului. În mâna nepotului său, purtată cu o atenție de bijutier, o mărturie de muzeu este prezentată cititorilor ProSport.
„Mi-ai povestit tu că Dorin Mateuț nu lăsa pe nimeni să-i atingă Gheata de Aur. Să știi că și eu am emoții cu acest trofeu, nu l-am scos din casă”. Alec poartă ca un tezaur amintirea bunicului și are harul unui ghid de pinacotecă. Povestește fervent și emoționat. Tânărul ține în mâini cupa de golgheter cucerită de Alexandru Ene în 1954. Au trecut 70 de ani. Trofeul din argint, o veritabilă piesă de muzeu pentru orice club cu patrimoniu, a fost păstrat după decenii în intimitatea sufrageriei celui care l-a câștigat, iar acum se întoarce în „Ștefan cel Mare”. Locul în care a fost trudit și primit.
„Cupa Pronosport. Acordată golgheterului campionatului republican de fotbal categoria A – Alexandru Ene – Dinamo București”. Cel mai bun trăgător la poartă”, așa cum este scobit în argint și cum notează vechile pagini sepia de ziar.
„Tata a fost celebru pentru acea foarfecă pe spate. Chilena, cum se numește după numele primului executant, un chilian (n.r. Ramon Unzaga). Dădea foarte multe goluri din careu, surprindea prin acest procedeu, înscria foarte mult și prin lovituri de cap”. Adrian Ene deschide filele amintirilor chiar de pe culoarele pistei de atletism.
În clasor, pe partea cealaltă a terenului, o fotografie cu naratorul cărunt de astăzi, pe atunci un ghem de om de nici patru ani, în timp ce schimba o pasă cu părintele său. Blitz-ul este din France Football, după primul titlul câștigat de Dinamo și cea dintâi participare a unei echipe din România în Cupa Campionilor Europeni. Dubla contra celor de la Galatasaray, duel în care Alexandru Ene a și înscris.
„Tată, ăsta sunt eu, că nu-mi vine să cred? L-am întrebat când am descoperit poza. Mingea era cât jumătate din mine, aveam spre patru ani și cadrul era pentru reputata revistă France Football. Dinamo a câștigat campionatul în 1955 și tata este primul căpitan al echipei care a dus echipa în Cupa Campionilor. Și francezii au devenit interesați de poveste”.
Țâncul de la poarta peste care cade, deja, umbra spitalului, continuă, înverșunat, să șuteze spre vinclu. Din glasul lui Adrian Ene povestea curge în vibrația emoțiilor.
„Eu mă laud cu detaliul ăsta. Până la tata, Ozon luase primele titluri de golgheter cu Dinamo, dar părintele meu a făcut-o în calitate de căpitan. A fost un fel de Lupul alfa, conducea și domina haita. În sensul că primea acceptul și meritele din partea colegilor. Un lider. El a avut o problemă. Toată viața a jucat cu platfus la ambele picioare. Din cauza acestui lucru și a accidentărilor i se bloca genunchiul și, la un moment dat, în timpul pauzei, medicul venea și-i făcea injecție în genunchi. Și a avut frică de ac, ce efort în plus trebuia să facă? Și toți colegii se rugau de el: «Nea Enică, hai, te rugăm, fă injecția, să câștigăm meciul». De-asta s-a și retras destul de repede, pe la 32 de ani”.
„Era bucuros de acest trofeu. L-am avut acasă, în sufragerie, acolo e și acum și, poate, într-o zi, când se va face stadionul, ar trebui să se găsească în muzeu. Dar nu era genul să epateze, să se laude. Era un om calm, liniștit, a fost eliminat o singură dată în carieră, în aceeași zi în care, într-un alt meci, a văzut roșu și fratele său, Nicu Lucian Ene, care era coleg cu Mircea Lucescu la Știința București”.
Alexandru Ene, golgheterul cu platfus la ambele picioare, este singurul jucător de-ai lui Dinamo care a reușit să înscrie o triplă, în meciurile de campionat, în poarta rivalilor de la Steaua. CCA cum se numea echipa militarilor în 1951. Atunci, „câinii” au învins cu 6-2, în derby-ul cu cele mai multe goluri marcate în istorie în întrecerea internă și diferența cea mai mare obținută, all-time, de roș-albi în fața roș-albaștrilor.
Printre victime, marele Lev Iașin, căruia i-a înscris trei goluri. S-a întâmplat pe rând, în 1953, într-un meci desfășurat împotriva celor de la Dinamo Moscova într-un turneu al reprezentativei R.P.R, apoi în 1956 la un joc dintre Dinamo și omologii de la Moscova și, un an mai târziu, într-o partidă între URSS și România, în deplasare.
Cu aspectul ăsta să știți că se mai lăuda. A fost mândria lui. Uneori spunea, în glumă, că i-a dat cinci goluri lui Iașin. Golul formidabil din 1957 a fost cel mai prețuit. Au jucat cu 110.000 spectatori. Tata a deschis scorul în minutul 57, după care, în repriza a doua, i-a dat o pasă foarte bună lui Ozon care, în stilul său caracteristic, s-a distrat cu fundașii și a trimis pe lângă poartă. Și se spune că tovarășii de la PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) au sunat la București și au spus că românii au venit să ne bată. De-aia o fi ratat și Ozon!”, povestește Adrian Ene.
După ce s-a retras din fotbal, Alexandru Ene a ocupat funcția de vicepreședinte al FRF în anii 60, apoi vicepreședintele CS Dinamo și președintele secției de fotbal la clubul din „Ștefan cel Mare”.
În 1971 a primit sarcină de la minister să vină la Dinamo. Președinte era celebrul colonel Valeriu Buzea, o să-l găsiți la filmele cu B.D, consultant, așa scrie la fiecare serie. Și Buzea era un tip foarte dur. Iar tata le-a interzis tuturor, chiar și sportivilor, să i se adreseze cu tovarășul colonel. Nea Enică, așa-i spunea toată lumea. Veneau la birou cu diferite pretenții, apartamente. Și mai primea vestitele telefoane din cantonament, era Mircea Lucescu: «Nea Enică, iar au dispărut Dinu și Dumitrache din cantonament». A avut un mare ghinion, echipa nu a câștigat niciun trofeu și Buzea s-a ținut de el Fuma foarte mult, suda țigările, aici s-a apucat, în birourile de la Dinamo. Și a cerut să se întoarcă la minister. Cam din momentul ăla nu prea s-a mai uitat la fotbal”.
Picioarele cu platfus ale celui mai bun „trăgător la poartă” al ediției 1954 i-au dat, la bătrânețe, mari bătăi de cap legendarului dinamovist. Cu trei ani înainte de a se stinge din viață, medicii au fost nevoiți să-i amputeze piciorul stâng.
În 2007, Alexandru Ene a vizitat, ultima oară, stadionul Dinamo. Conducerea l-a invitat să execute lovitura de start, alături de antrenorul său, Angelo Niculescu, într-un meci cu CFR Cluj.
„A avut circulația proastă pe artere. În 2008 i-a fost tăiat piciorul, același medic care i-a amputat și lui Lucuță (n.r. Teodor Lucuță, triplu campion cu Dinamo)”, mărturisește băiatul fostului fotbalist.
Ușa muzeului de la CS Dinamo este închisă de ani buni, locul este împietrit în birocrația avizelor, în timp ce clubul de fotbal care activează în prima ligă nu știe pe unde au ajuns trofeele câștigate. La vremuri noi, șefii se fotografiază în fundalul cupelor rivalilor.
Adrian Ene crede că locul obiectului de patrimoniu din sufrageria apartamentului din centrul orașului trebuie să fie la muzeu, atunci când noua arenă, care are prevăzut în pântecul ei o astfel de încăpere dedicată istoriei, va fi ridicată.
Acolo, pe holurile istoriei, un puști cu o minge colorată în mână, o să afle povestea lui „nea Enică”, golgheterul cu platfus care a înscris primul gol la poarta la care el și-a finisat, într-o zi cu soare aprig de iunie, ristul copilăriei.
Până atunci, Cupa Pronosport pentru cel mai bun trăgător la poartă rămâne în grija nepotului lui Alexandru Ene.
E moștenirea lui. E mare păcat că cei care vin în funcții de conducere se ocupă prea puțin de trecut. Începe cu trecutul! Tu știi ce este clubul ăsta, ce a produs? Nu ar fi frumos să întreținem această amintire? Aceste urme ale trecutului sunt din ce în ce mai puține. Sincer, locul cupei este la muzeul noului stadion Dinamo, unde toți trebuie să aducă un crâmpei. Altfel, dacă le păstrezi acasă și nu le vede nimeni, e păcat”- Adrian Ene, fiul lui Alexandru Ene.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER