Un nou sezon al reality show-ului Ferma începe, în curând, la PRO TV. În competiție vor intra 16 concurenți, care se pregătesc de o experiență cu multe lipsuri, față de viața lor de zi cu zi. Opt orășeni și opt săteni. În total, vor fi 16 competitori deciși să demonstreze că sunt gata să-și testeze propriile limite și, datorită mediului din care provin, sunt pregătiți pentru orice provocare în viață.
Cei 16 concurenți care au decis să intre în provocarea Ferma sunt: Alina Pușcău, Cezar Ouatu, Anda Adam, Paul Diaconescu, George Piștereanu, Bogdan Stoica, Elena Chiriac, Giulia Nahmany, în echipa orășenilor, și Anna Lesko, Octavian Ciovică, George Burcea, Ana Maria Ababei, Viviana Sposub, Andrei Stoica, Anisia Gafton, Gabriel Toader, în echipa sătenilor.
„Faptul că locuiesc într-un oraș cosmopolitan, mă face să îmi doresc să mă apropii mai mult de viața pe care au trăit-o bunicii noștri. Știu că pot duce și lupta asta”, spune concurenta Elena Chiriac, multiplă campioană națională la taekwondo WTF.
Că a evoluat în discipline sportive precum natație, tenis, taekwondo, ba chiar și pentanque, Elena s-a calificat la toate în fazele finale. Cum? În primul rând ursitoarele au hărăzit-o din naștere să nu-i fie frică aproape de nimic, multă îndrăzneală, dezinhibare, forță interioară, dar și imensă iubire. Apoi empatia, inteligența emoțională și socială, capacitatea de a nu abandona și le-a dezvoltat pe parcurs în numeroasele lecții primite în familie.
Și-a șlefuit mult latura de mental coaching și determinarea în cei 8 ani (două cicluri olimpice) efectuați în disciplina olimpică taekwondo WTF. Unde a fost antrenată ca să urce pe podium la Jocurile Olimpice de la Tokyo, însă destinul a dus-o pe altă cale. La succesul ei a contribuit și perfecționarea continuă a bagajului de cunoștințe.
Celebră este o întâmplare de la natație, unde a reușit să își ducă echipa pe podium, deși nu mai avea aproape nicio șansă. Era ultima la ștafetă, plus că era și accidentată. Cu toate că adversarele aveau cel puțin trei metri în față, forța interioară și susținerea publicului au făcut-o să recupereze și să aducă medalia de bronz pentru echipa liceului ”Emil Racoviță”. A renunțat la această disciplină, mâhnită de reacțiile părinților și profesorilor după dezvăluirile oripilante făcute de investigația tatălui ei în celebrul caz „Pompița la natație”, care a fost preluat de toată mass media din România și de presa internațională.
A trecut la tenis, unde a uimit de multe ori pentru modul cum reușea să câștige prin tehnicile învățate de război al minții. A fost un meci care l-a câștigat deși adversara era mult mai bună, folosindu-se de părinții acesteia, speculând faptul că erau cam vulcanici. Ba a urcat pe podium până și la concursuri de petanque, unde a învins chiar și sportivi legitimați francezi și belgieni, aflați în România. „Cred că am capacitatea de a-mi domina adversarele – le domin, mă uit urât la ele, fac orice să își piardă încrederea. Mă bazez pe mental, încerc să domin adversarul de la începutul meciului, să o fac pe fata din fața mea se simtă slabă. Contează foarte mult să pornească cu neîncredere” declară Elena.
La taekwondo a ajuns printr-o întâmplare haioasă. Tatăl ei, aflat la fotbal la Sala Polivalentă, a fost sunat că i s-a găsit portofelul de cei de la federația de Taekwondo WTF. Care, pe lângă că i-au înapoiat portofelul intact, i-au prezentat valorile și codurile de conduită speciale ale acestei discipline olimpice. Și așa a ajuns Elena la taekwondo, de care s-a îndrăgostit imediat.
Taekwondo-ul, care este bazat pe gândirea milenară asiatică, coreeană în special, este o cale de redescoperire a valorilor răbdarii și sincerității, a frumuseții trupului și sufletului. „Pe toate planurile m-a dezvoltat foarte mult, dar mai ales psihic. Am învățat cum să mă comport cu oamenii, de la adversari, colegi și antrenor, oameni în vârstă. Și cum să îi respect doar pe cei care merită, indiferent de vârstă”, spune multipla campioană națională.
Taekwondo WTF i-a adus Elenei cele mai multe satisfacții pe plan sportiv, calificându-se la Campionatul Mondial și cucerind numeroase medalii internaționale. Plus numeroase titluri de campioană națională și Cupe ale României. Ba era creditată cu șanse mari să urce pe podium și la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Însă destinul a dus-o pe alte arene ale vieții.
„Eram supărată – Mamă, nu ți-a plăcut meciul?. Ea murmura: Ce să îmi placă? Cum vă omorâți acolo?. Dar eu insistam: Cum să nu îți placă, mamă, meciul meu?. Pentru mine era ceva incredibil. Da… prima dată, mama nu a putut să se uite la concursul meu. Nici a doua, nici a treia oară nu a putut să se uite cum îmi luam eu picioare în gură și uneori eram plină de sânge. Însă la final când mă lua tata în brațe și mă alina cum numai el știa, îmi treceau toate. Durerile sau supărări”. E o părticică din povestea Elenei din taekwondo, multiplă campioană națională. A Elenei din „Calea mâinilor și a picioarelor” – așa cum este caracterizat acest stil coreean al artelor marțiale. Când o vezi, mintea aleargă imediat, stereotip, la preafrumoasa Elenă care a pus Grecia Antică în război.
„Aveam avantaj de 12 puncte, mai era un pumn și câștigam meciul, și m-am trezit cu un picior în gură. Mi-a mutat maxilarul și mi-a țâșnit sângele! Mi l-a dat într-o parte, dar mă durea în cealaltă. A venit medicul, le-am făcut semn că sunt ok – să plece. Când am reînceput, în a doua secundă i-am mutat eu maxilarul. Revanșă. Și eu zâmbeam în momentul acela! Dar tot eram furioasă pentru ceea ce pățisem… Dar așa e, pe tatami este o ură inimaginabilă. Ne urâm: să ne batem, să ne rupem gâtul! În prezent, totuși, sunt foarte multe reguli.
Acum zece ani, te puteai și ciupi. Nu era nicio problemă. Puteai să muști – nu vedea arbitrul, făceai o schemă. Acum, nimic. Tot ce poți face este să dai cât de tare poți, „să îi sară proteza din gură”. Când ieșim – ne pupăm, ne luăm în brațe. Doar pe suprafață e bătaie. Doar în ziua aia am pățit-o. La mine nu a fost atât de grav. Dar la ea, a fost mai grav„. V-am făcut curioși? Vă mai spunem ceva: pe suprafață, trăiește cu ură, ca toate rivalele sale. În afară, iubește animalele și pentru asta a ținut o dată piept unui grup violent. Contrastul cu greu ar putea fi mai mare” spune Elena într-un interviu pentru ProSport.
„Chiar vreau să îmi personalizez echipamentul de taekwondo. Pe bluza de la dobok vreau să îmi pun elennaq, numele de pe site-ul meu, de pe youtube și Instagram. Pe încălțări nu, pentru că se uzează foarte rapid. Dobok-urile sunt albe la bătaie și asta îmi place foarte mult. Mi se pare că mă prinde bine albul și mă caracterizează. Dar, dacă aș putea, aș face un dobok multicolor – să fie în toate culorile! – chiar dacă nu l-aș putea folosi decât în sala de antrenament, nu și în competiții” afirmă Elena.
Faptul că a învățat să se lupte nu a scutit-o de incidente. În primul rând a reușit să își pună la punct fratele mai mare. La rândul lui campion, la scrimă, dar căruia îi cam plăcea să o tot zgândăre. Deși a fost învățată la lotul național de taekwondo să evite lupta, nu a putut scăpa de așa zisele cluburi feminine de fight club din școli. Cum s-a întâmplat la un liceu Waldorf din Capitală, unde a fost urmărită și atacată de un grup mai mare de fete, tocmai că refuza luptele de stradă.
Însă o dată a fost nevoită să aplice și corecția fizică. La Curtea de Argeș, când se afla împreună cu o verișoară. Atunci când trei adolescenți romi chinuiau, aproape să omoare un cățeluș lângă o mașină. I-a pus repede pe fugă și a salvat cățelușul. Pe care l-a dus la București, deși mai avea încă două pisici acolo: „L-am luat acasă. I-am spus Bella și acum e la pensiunea noastră de la Curtea de Argeș. O iubesc foarte mult. Este cauza mea de suflet. Vreau să ajut la salvarea a cât mai multe animale”.
Însă Elena a avut și momente când a simțit fiorul fricii. „Eram în tabără. Aveam o dirigintă de 63 de ani, care mă certa încontinuu – că țineam furculița nu știu cum, venea după mine în toaletă să vadă cum mă spăl pe mâini, că nu știu ce făceam. Stăteam la cabana, iar într-o cameră a apărut un șoarece. Au țipat fetele și, evident, s-a strâns toată lumea. Diriginta s-a gândit să scoată pe toată lumea de acolo, apoi spune: Pleacă toată lumea, rămâne Elena. Că ea e curajoasă, face taekwondo. Iar eu am frică doar de… șoareci și de păienjeni. Și a trecut șoarecele ăla pe lângă picioarele mele… și am țipat! De m-a auzit toată tabăra. Și m-a întrebat diriginta, nedumerită – Cum să îți fie frică, Elena, doar tu faci taekwondo?! Cum să îți fie frică de un șoarece!? Ce s-a întâmplat mai departe? Ei bine, erou a fost un copil de șapte ani”, spune Elena. „Toți ieșiseră, rămăsesem eu. Băiatul secretarei, care ne însoțea, se juca. Avea un lemn cu niște cuie și a dat – pac! Apoi, îl arăta la toată lumea: L-am prins!” completează campioana la taekwondo.
Dacă ar fi să rezumăm crezul Elenei în sport, acesta ar fi legat de refuzul abandonului: „Cel mai mult, mi-am propus să nu abandonez niciodată. Am avut probleme cu un deget, cu genunchiul. Erau momente în care a început meciul, în primele trei secunde m-am dus să dau picior și am căzut. Până să ajung să dau, mă lăsase genunchiul. Am rămas acolo, au venit medicii, dar am spus că nu vreau să renunț. Pierd, mă bat, acept să mă doară, dar termin lupta.
Cred că trebuie să fii foarte slab ca să abandonezi. Te mai bați două minute, ai plecat și asta e, dar nu abandonezi. Cuvântul în sine nu mi se pare ok. Cum să renunți la meci? Am avut colegi care s-au luptat cu degete rupte. Au plecat cu degetul de trei ori mai umflat, dar au terminat. Știu că așa voi face și eu. Mereu. Oriunde”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER