INTERVIU | Drumul lui Adrian Mihalcea de la Țăranul la Mister. “Am două antrenamente și sute de convorbiri telefonice”. Incidentul cu Poștașu’, povestea golului din derby și cum a ajuns la Dinamo cu referința ministrului de Interne | EXCLUSIV
Adrian Mihalcea (43 ani) este antrenorul lui Dinamo de aproape o lună. Tehnicianul a fost nevoit ca înainte de a învăța numerele de pe tricourile elevilor săi, să le știe numerele de telefon. Două antrenamente și sute de convorbiri telefonice, acesta a fost meniul primelor zile de mandat pentru fostul atacant.
Într-un interviu cât o repriză, cel poreclit „Țăranul” de către suporterii din “Ștefan cel Mare” își redeschide dosarul de dinamovist și povestește cum a ajuns “câine” după ce a fost propus din “patriotism local” de către ministrul de Interne. În plus, vorbește despre concurența cu Vlădoiu și Mutu din atacul echipei de excepție din 2000, rememorează golul care a adus victoria în fața rivalilor din Ghencea după mai bine de opt ani de ineficacitate alb-roșie în Derby de România și retrăiește, cu vocea sugrumată, momentul prăbușirii lui Cătălin Hîldan pe terenul de la Oltenița.
Vă salut, domnule Mihalcea. A trecut aproape o lună de la instalare în postura de antrenor la Dinamo. Imediat după numire a venit criza…
Am avut prezentarea, două antrenamente, apoi zeci, sute de telefoane. Vorbesc zilnic cu băieții, ei au un program pe care trebuie să-l urmeze, dialoghez mult cu ei, în special cu străinii, lor le e mai greu din cauză că nu au familiile lângă ei.
Ce le spuneți, ce vă spun?
Încerc să rămân pozitiv, însă e frustrant, e stresant pentru un om de rând, darămite pentru un sportiv obișnuit să alerge, să fie activ. Jucătorii mă întreabă când începem, eu mă interesez de ce au nevoie, le-am spus că sunt disponibil în orice problemă, sunt dispus chiar să mă deplasez pentru ei, i-am rugat să-mi spună orice nevoie ar putea avea. Repet, pentru străini e mai greu, știu și eu cum e, chiar dacă, e adevărat, printr-o asemenea situație nu am trecut. Am fost întrebat și de un psiholog și, după ce se termină această perioadă, e posibil să apelăm. E un moment greu, ciudat.
În plus a apărut și această problemă cu salariile.
Este o problemă generală, însă să știți că mulți au înțeles și au acceptat. Există, e adevărat, acele restanțe și poate se gândesc și la banii din urmă pe care îi au de luat.
INFO. Conducerea lui Dinamo a suspendat contractele tuturor jucătorilor și angajaților
A fost ușor să acceptați oferta lui Dinamo, având în vedere că situația nu este foarte plăcută?
Nu mi-a fost teamă, cunoșteam despre ce e vorba, nu am ezitat. Știi de ce?
Vă rog.
Valoarea lotului este mult peste poziția din clasament, însă nu știu ce a fost, nu înțeleg cum s-a ajuns în această situație. Echipa asta a bătut FCSB, Viitorul, Astra, Gaz Metan, cum ar fi putut să obțină rezultatele acestea fără valoare? Știu că o să reușim, sunt foarte optimist.
O ultimă problemă legată de prezent. Ați jucat șase sezoane la Dinamo. Ați fost căpitanul echipei și, totuși, au fost unele voci, chiar din galerie, care au contestat numirea dumneavoastră. A fost vorba despre interpretarea unei declarații pe care ați facut-o când erați la Națională, ați spus că, în postura de antrenor, vă detașați de trecutul dinamovist.
Da, știu această discuție și am lămurit-o, am reglat-o cu liderii galeriei. Departe de mine așa ceva, sunt mult prea ancorat și atașat de trecutul meu dinamovist pentru a mă detașa de amintirile mele, de tot ce am trăit la Dinamo.
Atunci, cu permisiunea dumnevoastră și ținând cont că prezentul nu este foarte ofertant, o să vă invit să survolăm printre aceste amintiri.
Cu mare plăcere.
Cum ați ajuns la Dinamo? Ați venit de la o echipă mică, de eșalon inferior, de la Călărași. Nu părea ușor să vă impuneți din această postură.
E o poveste interesantă. Am ajuns în mai 1996 și am avut norocul să găsesc o echipă tânără, în reconstrucție, cu mulți jucători promovați din propria pepinieră. Tararache, Florentin Petre, Cătălin Hîldan, Coporan, era adus și Dănciulescu. Astfel, am fost asimilat mult mai bine. Domnul Tărăcilă, născut la Călărași (n.r. Doru Ioan Tărăcilă), pe atunci ministru de Interne, era implicat la echipa locală. Dânsul m-a propus apoi la Dinamo. E adevărat că mulți antrenori m-au urmărit, veneau des la Călărași să vadă jocuri.
Ați spus că ați fost asimilat destul de bine. În plus v-ați ales și cu o poreclă, „Țăranul”!
(râde). Exact. Băieții, noii mei colegi de la Dinamo, erau născuți sau locuiau în București, eu veneam de la Slobozia, mulți nici nu știau unde e pe hartă, așa că ei erau bucureșteni, eu de la Slobozia. În aceste condiții cine să fie Țăranul la Dinamo, echipa din miezul Capitalei? Însă să știi că am fost mândru și sunt, încă, de această poreclă. E adevărat, dacă îmi spun prietenii, apropiații, nu oricine.
La sfârșitul anilor ’90, la Dinamo se formase o echipă uluitoare din care ați făcut parte. Cum a fost concurența cu Jean Vlădoiu și Adi Mutu.
Permite-mi să-l includ și pe Marius Niculae, crescuse și el pe lângă noi. Am avut o colaborare foarte bună cu Jean și extraordinară cu Mutu. De la Jean am învățat enorm, discutam mult cu el, era un atacant și un profesionist uluitor. Mutu era mai mic, avea un tupeu de joc pozitiv, tupeu care l-a ajutat în carieră. Și nu era individualist, cum s-a spus, livra multe pase, iar acea echipă a fost, cu adevărat, formidabilă. Chiar dacă am ratat titlul în primul an, sezonul următor am luat campionatul la pas, au fost doi ani fantastici. Eram foarte uniți, mergeam cu toții la restaurant, petreceam mult timp împreună.
Tot atunci s-a stins și Cătălin Hîldan. Poate și această nenorocire v-a unit…
Cu siguranță! Am fost pe teren la Oltenița în acel moment blestemat, eram aproape de Cătălin când s-a prăbușit, însă am reacționat (n.r. ezită două secunde)…am reacționat ciudat. Am fugit…am fugit și m-am ascuns după autocar. De frică! Eram apropiat de el, la tineret, de multe ori, stăteam amândoi în cameră.
Vă propun să ne întoarcem la o amintire plăcută. Suntem pe stadionul din Ștefan cel Mare, Dinamo – Steaua, 22 aprilie 2000, minutul 73. Scorul este 2-2, Claudiu Drăgan are o incursiune, centrează de pe partea dreaptă. De aici vă rog pe dumneavoastră să continuați.
Adrian Mihalcea se întinde după balon și-l agață cât să înscrie golul care aduce victoria lui Dinamo după aproape nouă ani în fața Stelei și, matematic, titlul. Ce putea fi mai frumos? Un tablou perfect! Prin acel gol am câștigat campionatul, într-un an în care am reușit și eventul.
INFO. 6 octombrie 1991 era data ultimei victorii a lui Dinamo în fața Stelei, scor 1-0
Și nu se termină aici. V-ați dus la galerie, v-ați scos tricoul, ați escaladat gardul peluzei și un suporter v-a smuls tricoul din mână, astfel că bucuria s-a transformat într-o mare îngrijorare pe care camerele de luat vederi au suprins-o în zoom-ul diafragmei.
Daaa. Știi de ce? Nu aveam alt tricou pe bancă. Era singurul, practic nu aveam cu ce să mai joc și m-am panicat. Am strigat la un jandarm care a luat-o la goană după suporter și mi-a recuperat tricoul. Mai mult, m-am și accidentat în gard, astfel că am ratat o convocare la naționala de tineret. Însă ce conta, eram campioni și bătusem pe Steaua!
Și a urmat un transfer în străinătate, ați ajuns în Italia, la Genoa, pe atunci în Serie B.
Nu mi-a fost ușor. Față de Serie A, unde era și calitate, în serie B se juca un fotbal atletic, în forță, organizare tactică și multă alergătură. Eu nu eram obișnuit cu acest stil, am ajuns nepregătit, gândește-te că în jumătate de an am luat 10 kilograme în greutate, masă musculară activă. Genoa m-a împrumutat la Verona, apoi am revenit și am fost golgheter, însă nu a fost să fie. Îmi aduc aminte că am avut și unele oferte din Serie A, însă nu s-a legat, m-au vrut Pelermo și Catania, însă știi cum e, nu s-au înțeles părțile. Și am ales, chiar dacă aveam și alte propuneri din străinătate, să revin la Dinamo, clubul care m-a consacrat, la care am avut enorme satisfacții.
Pot spune, folosind un termen uzitat în presa de specialitate de atunci, că a fost o “repatriere” nereușită.
(gândește lung). Nu a fost un an senzațional, însă am luat Cupa, e totuși un trofeu important și pentru club și pentru mine.
Și a mai fost ceva. Episodul cu vestitul Poștașu’, ultrasul de la Craiova…
Acolo au fost mai multe lucruri care s-au strâns. Meciul a avut încărcătură specială. În săptămâna derby-ului, Claudiu Niculescu a fost supus multor șicane, a fost amenințat, primea mesaje și, inerent, se plângea și el la noi. Astfel și noi am fost conectați, deranjați, nu avea cum să fie altfel. La acea fază, eram cu fața spre poarta adversă și am văzut că pe teren intră un om cu ceva în mână, nu știam ce are, piatră, cuțit, putea fi orice și, din instinct, am reacționat. Nu am vrut să-l lovesc cu piciorul, am vrut mai mult să-l îndepărtez. A ieșit tămbălău. Au sărit și ai lor, îmi aduc bine aminte două momente: când Stelică (n.r. Bogdan Stelea) a venit din poartă, de la 70 de metri, să mă protejeze, apoi pe fanii Craiovei urcați pe garduri, dorind să intre pe teren. Erau 30.000 de oameni la meci. Mi-a fost teamă, tuturor ne-a fost, au fost momente de panică, însă, până la urmă, meciul s-a terminat cu bine.
Și a urmat un proces. Poștașu’ v-a dat în judecată…
Da, țin minte că plecasem în Coreea de Sud și am fost nevoit să mă prezint la proces, am venit tocmai din Coreea la înfățișare, la Craiova. M-a dat în judecată pentru, atenție, defăimarea imaginii publice.
Cum? Nu pentru că l-ați lovit?
Nu! În mod normal el nu avea ce să caute acolo, a fost vorba de defăimarea imaginii publice.
Și cum s-a terminat procesul?
Ne-am înțeles amiabil.
Și cât v-a costat acest amiabil?
Ce rost are acum? S-au înțeles avocații.
Dacă am da timpul înapoi, ați reacționa la fel?
(fără să ezite). Da! Când îți este atacat un coleg, ce poți să faci, să te întorci cu spatele? E normal să-l aperi! Nu cred, însă, că îmi mai permit kilogramele o așa reacție fulgerătoare (râde).
„Transferul în Coreea (n.r. la echipa Chunnan Dragons) a fost coşmarul vieţii Eu nu mi-am dorit să plec acolo, a fost dorinţa impusă a conducerii. Venind la Dinamo liber de contract şi peste un an să mai iei ceva bani pe mine era un ultim tun cu jucătorul Mihalcea. Am ajuns în Coreea şi două zile şi două nopţi n-am mâncat nimic, mi-am luat bilet de avion fără să ştie nimeni. Impresarii mă pasau de la unii la alții! N-am reuşit să mă acomodez, altă cultură. După cinci luni am reuşit să mă desprind de acest coşmar.”
Adrian Mihalcea – antrenor Dinamo (sursa: Telekomsport)