INTERVIU EVENIMENT cu Silviu Lung Jr. De ce a apărat prima dată în costum și pantofi de lac, rolul pe care l-a avut Șumudică în cariera sa și întâlnirea istorică avută cu Cristiano Ronaldo

La 34 de ani, Silviu Lung Jr a surprins în această vară când a ales să vină la Politehnica Iași. Fost internațional român a refuzat alte propuneri de la echipe mult mai bine cotate pentru a juca la Iași, alături de antrenorul de portari Radu Sardescu, cu care a colaborat perfect și în Turcia. Totodată, a contat în alegerea sa și relația foarte strânsă de prietenie cu președintele Iașiului, Cornel Șfaițer.

După o perioadă în care s-a pus pe picioare din punct de vedere fizic, Silviu a devenit om de bază la Poli Iași, fiindu-i încredințată și banderola de căpitan. Decizie firească, ținând cont de rolul său în echipă și de experiența sa.

Într-un interviu eveniment, Silviu Lung a vorbit deschis cu reporterul ProSport nu doar despre perioada petrecută până acum la Politehnica Iași, ci și despre întreaga sa carieră. De la începuturi, când a apărat în costum și pantofi de lac la o selecție de pitici la Craiova și până la duelul cu Cristiano Ronaldo din Arabia Saudită.

Cel mai important rol în venirea mea la Iași l-a avut Radu Sardescu, antrenorul de portari. În vară am așteptam foarte mult. Noi am terminat campionatul târziu în Arabia Saudită, aveam semnale că o să rămân în zona arabă, unde fotbalul se dezvoltă foarte mult și sunt condiții foarte bune. Am așteptat foarte mult ca acea ofertă să se concretizeze și până la urmă nu s-a mai concretizat. După aceea am așteptat din nou în Turcia, unde campionatul începe pe final de august, la început de septembrie și lucrurile se mișcă mai greu, aveam promisiuni și de acolo. Și când a venit oferta din Turcia nu mi-a mai convenit mie din punct de vedere financiar, pentru că au ceva probleme acolo. Se făcuse august deja, stăteam de vreo 2 luni și ceva în vacanță, așa că nu mai rămăsese decât România pe final.

Am avut discuții cu 4 echipe din România, dar pe lângă partea financiară la mine contează foarte mult și oamenii cu care lucrez. Așa că am primit un telefon din partea lui Radu Sardescu, care m-a întrebat dacă nu vreau să lucrăm din nou împreună. Îl știam, pentru că lucrasem cu el în Turcia. Știam cât de bine lucrează și ce vrea de la un portar. După aceea m-a sunat nea Cornel Șfaițer, un om pentru care am un respect deosebit, ne leagă o prietenie de 15 ani, de când eram la echipa națională. Așa că în final am luat decizia de a veni la Iași. Echipele cu care am discutat erau de play-off, dar am ales să vin la o nou-promovată pentru că până la urmă contează foarte mult și oamenii cu care lucrez. Am venit aici să ajut, încerc să-mi fac treaba cât mai bine. Până acum e o surpriză foarte plăcută orașul.

Foarte bine! Să știți că după Astra e cel mai frumos vestiar în care am fost. Este un vestiar plin de băieți cu caracter, muncitori și îmi face plăcere să îi văd în fiecare dimineață. Și nu spun asta doar de complezență. Iar Leo (n.r. antrenorul Leo Grozavu) e foarte simpatic. Sunt doi de Leo. Antrenorul Leo, strict și serios, iar în afara terenului e omul Leo, foarte echilibrat, educat, cu care poți discuta orice.

Când am venit eu în august am rămas un pic mirat, erau foarte mulți jucători în vestiar. Erau 35-36 de jucători la antrenament, era foarte greu să și faci antrenamentul, era un triaj continuu. Încet-încet lucrurile s-au reglat și acum suntem un vestiar bun, ne dorim sa mergem pe aceeași pantă ascendentă. Ne bucurăm că am obținut această victorie cu UTA, e important că am reușit să câștigăm din nou acasă.

Suntem pe 12, dar distanța față de play-off este foarte mică. Nu a fost ușor pentru echipă. După ce s-a promovat cei de aici au avut la dispoziție 2-3 săptămâni ca să înceapă să vorbească despre noi transferuri. Este diferență între cele două ligi, trebuie să faci un lot nou. Le-a fost greu, au plecat mulți jucători, ai venit alții. Până se formează o echipă trece timp, durează până ai omogenitate. Dar cred că ușor-ușor am început să avem și noi o oarecare omogenitate. Cred că în ultimele jocuri am crescut și sper ca totul să fie bine de acum înainte. Avem doar două înfrângeri în ultimele 12 meciuri, nu este tocmai rău.

Fotbalistic vorbind. Eu în sufletul meu sper că putem să ne batem acolo, la play-off. Tot sper că legând 2-3 victorii ne putem bate până în ultima etapă pentru play-off. Singurul lucru care mă dezamăgește este acela că încă nu putem să facem pasul acesta să fim în play-off. Totul este de mici detalii. Eu încă îmi doresc să mă bat acolo pentru primele locuri, asta e ceea ce m-a dezamăgit până acum.

Vreau să mă concentrez pe cele două meciuri rămase de disputat în acest an, cu Craiova și FCSB, pentru că îmi doresc să încheiem anul cu bine, cu fruntea sus. După aceea nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Mă simt bine la Iași, în Capitala Moldovei. Iașiul e un oraș superb, un oraș de top. Am contract până la vară, dar vedem ce se întâmplă. Nu poți să știi niciodată. Dar atâta timp cât totul o să fie bine aici, mergem înainte.

Ionuț e un băiat foarte muncitor, foarte bun, avem o relație foarte bună. Vorbim orice, despre fotbal, despre ceea ce înseamnă viața din afara fotbalului în general. E un copil receptiv, discutăm foarte mult și ne face plăcere să lucrăm împreună. Avem și un antrenor de portari foarte buni, pe Radu Sardescu, care ne înțelege și lucrează foarte bine cu noi. E tăticul nostru, cum spunem noi.

Numele de „Junior” mi-a fost dat la Craiova. Având același nume ca tatăl meu, juniorul a venit cumva de la sine și a rămas așa. Când am debutat la Universitatea Craiova cred că a fost ideea lui Nea Adi Mititelu să-mi treacă și Jr pe spate. Așa că am fost Lung Jr. Așa a fost primul meu tricou la Craiova și de atunci a rămas Lung Junior. A fost preluat. Și mereu o să fiu junior. Tata e seniorul și eu sunt juniorul lui.

Cred că nivelul este mult mai slab decât atunci când am plecat eu. Până la urmă vedeți și dumneavoastră că nu există nicio echipă care să fie favorită certă într-un meci. De la locul 3-4 până la locul 14-15 nu este o diferență chiar atât de mare de valoare între echipe. Nici în joc nu se vede această diferență. Așa că valoarea campionatului nostru, din păcate a scăzut.

Nu se poate compara. Vă dau exemplul echipei lui Șumi. Gaziantep, echipă de locul 15 din 20 în Turcia, se bate fără probleme la câștigarea titlului la noi. Cam aceasta este diferența. Acum un an a jucat Sivas, de pe locul 15 în Turcia, cu CFR, și a câștigat ambele meciuri.

Nu știu, nu pot să-mi dau seama din ce cauză. Am revenit acum acasă după atâția ani și nu pot să-mi dau seama de ce această diferență crește. Uitați-vă și la meciurile din cupele europene. Nu mai putem trece de nicio echipă puternică. Trecem de o echipă din Albania sau Kazahstan și când jucăm cu o echipă nordică sau dinspre Vest avem mari probleme. De aceea e cu atât mai importantă calificarea echipei naționale la EURO. S-a creat și o emulație în jurul echipei naționale și este un lucru foarte bun. Și cei care au participat la această performanță trebuie lăudați.

Pentru că noi suntem oricum un popor critic. Ne place să criticăm imediat, dar ceea ce au făcut oamenii de acolo trebuie lăudat.

Până la urmă, noi cred că am pornit cu șansa a 3-a sau chiar a 4-a în grupă. Dacă ne uităm unde joacă jucătorii din Elveția, Kosovo sau Israel e clar că sunt peste noi ca valoare individuală. Dar Edi a creat un grup foarte bun. Nu a ieșit vreun jucător în evidență la noi, ci grupul și ceea ce a făcut grupul. Așa că un grup puternic a învins mai multe individualități mai bune.

De mână cu mama am fost la fotbal, nu cu tata. E o poveste foarte interesantă, și acum îmi amintesc. M-a îmbrăcat mama într-un costum, aveam pantofi de lac în picioare. Eram micuț. Eram la costum și mama credea că ne dă acolo echipament. Am fost la o selecție, era domnul Beldeanu antrenor, fostul coleg al lui tati. Am ajuns acolo și nimeni nu ne-a dat absolut nimic. M-a băgat în poartă și așa am stat, în costum și cu pantofi de lac. Nu știu dacă am fost bun atunci, dar frumos am fost cu siguranță, pentru că eram în costum. Aceea a fost prima mea apariție în poartă. Cred că aveam 6 anișori. Tati nu cred că mai juca atunci, era antrenor în Maroc.

Da, se vorbea în permanență de Craiova Maxima. Îi respect extraordinar de mult pe acești oameni, ei sunt făuritorii acestui mit al Craiovei Maxima. Fără ei cred că niciodată Craiova nu ar fi rezistat atât de mult de-a lungul timpului. A fost o generație formidabilă. Și acum, după 30-40 de ani se întâlnesc o dată la două săptămâni, stau de vorbă. Mie îmi sunt foarte dragi și foarte apropiați foștii colegi ai lui tati. Ne întâlnim de foarte multe ori. Și acum când mă duc acasă mereu opresc la domnul Sorin Cârțu la cofetărie. Acolo se mai strâng ei și mereu mă duc să-i salut și să ascult poveștile pe care ei le spun. Sunt momente foarte frumoase.

Sigur, la toate meciurile se uită. E fanul Iașiului acum. Vorbim foarte mult. Înainte de meci mai puțin, dar după meci vorbim, discutăm meciul, fazele din meci, faze la care eu am fost implicat. Mereu discutăm și facem acest lucru de la 17-18 ani, de când am debutat în Liga I.

Nu e critic cu mine absolut deloc, pentru că el știe ce înseamnă să fii portar. Păi destul te critică străinii, de ce să te critice și ai tăi de acasă. Așa că mereu totul e pozitiv în discuțiile fotbalistice pe care le avem.

Aceeași atitudine pozitivă. Nu-i nimic, mergem înainte, nu-i nicio problemă. Vă dați seama că în momentul în care ai o eroare tu știi primul ca jucător că ai făcut-o. Dacă mai țipă și colegii, și antrenorul, rezolvi ceva? Nu rezolvi nimic. Noi prea ne uităm la erori, avem încă mentalitatea asta. Auleu, ai greșit! E fotbal. Fotbalul greșeala așteaptă. Mai și greșești, dar mai faci și 3-4-6-7 lucruri bune în acel meci. Nu trebuie să ne mai uităm atât de mult la greșeli.

Extraordinar de bine și extraordinar de frumos. Îl iubesc foarte mult și îl stimez foarte mult pentru tot ce a făcut el ca fotbalist, dar mai ales pentru ceea ce este el ca om, pentru felul în care s-a comportat de-a lungul vieții lui. Și când a fost sportiv, și după, pentru felul în care s-a comportat în afara terenului. El a fost un exemplu pentru mine și e păcat că atunci fotbaliștii nu erau atât de mediatizați precum sunt azi. Cred că ar fi fost un exemplu pentru foarte multă lume.

Doar la început, doar în primii ani. Crescând și în zona Olteniei, unde oamenii sunt foarte acizi, foarte critici, erau un pic răutăcioși. Aveau tendința de a te compara. Că e fiul lui Silviu Lung, că de asta e la fotbal, când aveam vreo 14-15 ani. Știți cum sunt oamenii. Când eram micuț poate m-au afectat un pic aceste lucruri, dar privind acum restrospectiv a fost cel mai bun lucru care putea să mi se întâmple. Pentru că toate aceste lucruri m-au întărit atât de mult încât după aceea absolut nicio critică nu m-a mai atins.

Nu, am fost la trial prima dată cu mama, am stat în poartă. Antrenorul meu a fost Dandu Ustabacieff, un antrenor foarte renumit în zona Olteniei, pe care l-am avut pe toată perioada junioratului. Și el a văzut că am calitățile necesare să stau în poartă. Tata nu mi-a spus să stau în poartă. Mi-a spus: „Du-te, distrează-te, simte-te bine! ”. Nu poți să-i spui unui copil de 6 ani să se facă portar sau altceva. Până la 14-15 ani e o joacă, te duci să te joci cu băieții, să te distrezi, să socializezi. Antrenorul a văzut că am calități pentru a sta în poartă și am rămas acolo.

Cred că pe Șumi l-am întâlnit prima dată la Astra Giurgiu. Am debutat când a venit el antrenor, în 2011. După ce a fost dezafiliată Craiova noi am rămas liberi de contract și Astra a luat 2-3 tineri jucători promițători de la Craiova. Până au venit actele au trecut câteva etape. Era Tibor Selymes antrenor atunci, dar a fost înlocuit cu Șumi și exact atunci am debutat și eu. El m-a pus căpitan, aveam 22 de ani, doar ce venisem de la Craiova la Astra și așa a început. Cred că Șumi a avut mereu o simpatie pentru mine. El m-a luat în Turcia, eu am rămas încă 4 ani acolo și după aceea am fost împreună în Arabia.

Pâi e un nebun frumos al fotbalului, așa cum i se spune. E un antrenor foarte bun, un om extraordinar de inteligent, citește fotbalul foarte bine. Sunt foarte mulți antrenori care studiază, care citesc și sunt documentați, dar nu pot să facă schimbările pe care le face Șumi și nu văd jocul așa cum îl vede el. El este talentat, un antrenor talentat, asta îl descrie cel mai bine.

Era simpatic în vestiar. Când era bine, când pierdeam nu mai era. El ne-a ajutat mult la Astra, dar și vestiarul era extraordinar de unit. Contează mult ca un antrenor să țină vestiarul. Câteodată este mai important și decât câteva antrenamente să știi să vorbești cu jucătorul și să știi să ții vestiarul unit. Până la urmă prin forța grupului răzbești. Am fost campion cu Astra, am câștigat de toate cu Astra. Și performanță în cupele europene. Incredibile meciuri. Am eliminat West Ham de două ori, dar și Olympique Lyon. Ajunsesem la un nivel cu Astra când simțeam că ne putem bate de la egal la egal cu orice echipă, exceptând forțele Europei. De la locul 3-4 în jos în toate țările simțeam că ne putem bate de la egal la egal cu orice echipă.

Oh, nu mai vreau să intru în polemică pe acest subiect. E păcat că este atât de multă vrajbă și atât de multă dușmănie în oraș pe acest subiect! Am prieteni care din cauza acestui subiect nu-și mai vorbesc. Pentru că în Craiova se respiră fotbal, oltenii iubesc fotbalul, nu degeaba dacă echipa merge bine vin 30.000 de oameni la meci. Este ceva extraordinar pentru Liga 1.

Da, de ce nu? Ar fi foarte bine sincer să fie o singură echipă. Nu ar mai fi dușmănia asta care încă persistă.

După 5 ani la Kayserispor am jucat finala Cupei cu Siva, am pierdut în prelungiri, iar contractul meu se încheiase. Atunci am fost dezamăgit că nu am câștigat Cupa, îmi doream mult să obțin un trofeu și acolo, dar aveam nevoie de o altă provocare după 5 ani în același campionat și la aceeași echipă.

Fotbalul în Arabia începuse să se dezvolte, erau nume mari, condiții foarte bune, stabilitate și atunci când a venit oportunitatea de a merge la Raed am acceptat. Și sincer mă felicit că am acceptat-o, pentru că am avut un an în care m-am simțit foarte bine acolo. Erau 47-50 de grade ziua, dar antrenamentele le făceam seara, la 38-40 de grade. Era greu, dar și antrenamentele erau mai scurte, 50 de minute, o oră. Și erau de intensitate.

La noi în țară sunt și mult prea cocoloșiți jucătorii. Dacă e tânăr și bun, automat este cocoloșit aici. Când te duci în afară ai jucat un meci mai slab, îți mai dă o șansă antrenorul. Ai jucat și al doilea meci mai slab, te pune pe bancă. Tu, supărat, nu te mai antrenezi, cum faci în România, iar după aceea antrenorul nu te mai bagă în lot, te trimite în tribune. Nu mai prinzi lotul 2-3-4 sau 5 luni și ești nevoit să te întorci acasă. Nu cred că are vreodată antrenorul ceva cu tine acolo. Antrenorul mereu o să bage în teren un prim 11 în care el are încredere. Niciun un antrenor nu e nebun să bage în teren un 11 care el nu crede.

Da, e o experiență foarte frumoasă. Venirea lui a creat o emulație formidabilă în fotbalul de acolo. Nu mai aleargă foarte mult, nu mai vine în apărare, dar atunci când are mingea la picior face totul sută la sută. Sprint, șuturi, caută mereu spații, e foarte bun. Încă a rămas la un nivel bun, drept dovadă că și acum înscrie meci de meci la naționala Portugaliei. Mi-a dat de 2-3 ori la poartă, a și înscris cu capul. Adevărul e că e foarte greu de marcat cu capul. În Arabia trebuia să jucăm cu minimum 4 jucători arabi, iar eu la Raed îi aveam pe toți pe linia de fund. Și cum ei sunt mai scunzi, nu au o constituție foarte atletică, fundașul care a trebuit să-l țină pe Ronaldo a avut mari probleme. Atunci când Ronaldo sărea la cap îi ajungea fundașului cu genunchii la cap.

Îi las pe alții să zică. Eu zic doar că sunt un portar echilibrat. Acesta e termenul care mă caracterizează: echilibrul.

Asta cred că era înainte. Sincer, nu am mai văzut portari nebuni, pentru că fotbalul s-a schimbat atât de mult în ultimul timp încât nu își mai permite niciun antrenor să aibă acel portar nebun în poartă, care să ia roșii, să iasă pe la 20 de metri hazardat. În ultimii 10-15 ani eu nu am mai văzut portar nebun. Mă uit și în afară, toți sunt foarte echilibrați. S-a schimbat fotbalul, un portar trebuie să dea echipei în primul rând echilibru și siguranță.

La momentul respectiv mi-am dorit ca toată atenția mea să se îndrepte spre echipa de club. Aveam în față un sezon important, cred că e sezonul în care am jucat finala Cupei Turciei și am vrut ca toată atenția mea să se îndrepte către echipa de club. Asta a fost totul. Nu am avut nimic cu cei din Federație, ba din contră am o relație excelentă cu oamenii de acolo.

Am fost și coleg cu Tătărușanu și Pantilimon care jucau în Italia și Anglia meci de meci, portari foarte buni. Ne-am înțeles foarte bine, am fost 10-11 ani la fiecare convocare. Și am prins și un turneu final de Campionat European cu nea Puiu Iordănescu.

Participarea la EURO 2016 a fost de departe cea mai frumoasă experiență. Începând de la organizare, condițiile pe care le ai acolo, stadioane, emulația care se creează, românii din străinătate care vin special pentru tine de la sute de kilometri să te vadă. Băieții trebuie să se bucure vara viitoare în Germania de toată această experiență și sper eu să facă și o treabă cât mai bună.

Încă nu m-am gândit la retragere. Eu vreau să mai apăr. Îmi doresc să fiu sănătos. Dar munca de antrenor mi se pare dificilă, mai ales în România. Uitați-vă că în România sunt 16 echipe în Liga 1, 20 în Liga a 2-a și sunt vreo 300 de antrenori cu licență. E foarte greu pentru ei să aibă un job în Liga 1, mai ales dacă ești la început de drum. Mai degrabă pe partea de management, cred că asta mi s-ar potrivi mai bine. Munca de birou.

Da, de patru ori. Am jucat contra lui când era antrenor de portari la Târgu Jiu și antrenor Sorin Cârțu, iar eu apăram la Craiova, cu Nicolo Napoli antrenor. Și contra Gloriei Buzău, când tata era cu nea Fane Stoica. Am jucat de patru ori contra lui, o dată a câștigat tata și de trei ori eu. Tata era cel mai fericit dacă jucam bine, nici nu cred că îl mai interesa scorul.