În 1997 ai ajuns la Rapid, de la Ceahlăul, echipa la care ai făcut primii pași în fotbal. Există o poveste legată de acest transfer? Este o poveste mai lungă. În acea perioadă am fost convocat la naționala de tineret condusă de Victor Pițurcă. Pentru acele vremuri, un jucător chemat la națională tocmai de la Piatra Neamț era clar că va atrage atenția. Nu trebuie uitat că în mod normal erau selecționați doar jucători de la Steaua, Dinamo, Universitatea Craiova și, uneori, FC Argeș. Atât Steaua, cât și Rapid s-au fost interesat de mine. La început, nu am avut o opțiune clară. Deși pare mai ieșit din comun, în perioada aceea îmi doream mai mult să stau lângă mama, eu fiind un om atașat locului.
Ai debutat contra Universității Cluj, într-o victorie cu 1-0. Ce poți spune despre primul meci în tricoul Rapidului? Fiind tânăr am avut emoții, normal, dar le-am doborât cu multă ambiție și entuziasm. Eram mândru să joc la o echipă susținută de niște suporteri minunați care cântau tot timpul și își încurajau echipa necondiționat, fără să le pese de scor. A fost o experiență fantastică! Un meci cu o victorie mare pentru mine. Rămâne o zi foarte specială pe care nu o să o uit niciodată. Când a fluierat arbitrul începutul meciului mă priveam singur și nu îmi venea să cred că port echipamentul Rapidului! Același sentiment l-am resimțit și atunci când am revenit la Rapid, în sezonul 2009-2010.
Mulți ani ai purtat pe braț banderola de căpitan al Rapidului. Cum ai perceput această datorie? Până către anul 2000 am fost căpitan doar în unele meciuri. De câteva ori, chiar sub comanda lui Mircea Lucescu, ceea ce nu era puțin lucru în contextul în care căpitani erau „monștrii sacri” precum Nae Stanciu și Cristi Dulca. Dar aveam să port apoi banderola timp de 4 ani, între 2000-2004. A fost perioada în care am obținut niște trofee foarte importante. Era o responsabilitate imensă să fiu căpitanul echipei Rapid. Având această datorie sacră am devenit mult mai sobru în tot ce făceam, trebuia să fiu foarte atent, atât în relația cu jucătorii, cât și cu antrenorul, să fiu un fel de catalizator. Acest lucru mi-a pus practic și o ordine în viață. Purtând banderola de căpitan la Rapid m-am format ca om, m-am simțit responsabilizat pe partea fotbalistică și în viața de zi cu zi.
Cu Rapid ai reușit să câștigi două titluri de campion. Cum poți caracteriza cele două mari realizări? Am cucerit două campionate din cele trei din întreaga istorie rapidistă. Dar pe lângă cele două titluri, am mai adăugat în palmares două Cupe și trei Supercupe ale României, ceea ce nu e puțin lucru! Mă simt un jucător împlinit pentru că e o mândrie să am în vitrină două campionate câștigate cu Rapid, dintre care unul din postura de căpitan de echipă.
De unde a apărut porecla „Mozambicanul”? Este o poveste amuzantă, de care îmi amintesc mereu cu plăcere. Eram împreună cu Nicolae Manea, Dumnezeu să-l odihnească, fostul meu antrenor, președinte și nu în ultimul rând un adevărat prieten care m-a sprijinit foarte mult. Veneam după o deplasare în Maroc. La întoarcerea către București, în avion am socializat cu o familie care avea un copil de culoare. Eu și nea Nae ne jucam cu micuțul. O doamnă mai în vârstă, foarte simpatică, care stătea lângă noi, l-a întrebat pe Nae Manea în franceză dacă acel copilaș este al meu. Nea Nae, mereu pregătit să întrețină o atmosferă plăcută, i-a răspuns că da, pentru că și eu sunt din „Mozambique”. De atunci se trage această poreclă. Îmi amintesc cu mare plăcere acest lucru, parcă s-a întâmplat ieri.
De-a lungul carierei ai prins atât postura de jucător, cât și cea de antrenor. Care dintre cele două ți s-a potrivit mai bine? În mod sigur m-am născut cu talent fotbalistic. E o moștenire de la tatăl meu pentru că și el a jucat fotbal. Mi-au plăcut foarte mult mingea și fotbalul și poate de aceea am ajuns să joc fotbal la cel mai înalt nivel. Pot spune că meseria de fotbalist mi s-a potrivit de când m-am născut. În schimb, meseria de antrenor este altceva. Chiar dacă vorbim tot despre fotbal, responsabilitatea și comportamentul diferă. Eu cred că sunt mult mai pasionat să antrenez, îmi place foarte mult. Dacă voi fi potrivit pentru această meserie asta se va vedea cu timpul prin rezultate.
Ce antrenori ți-au influențat cariera? Toți antrenorii cu care am lucrat au avut o influență asupra dezvoltării mele. Dar sunt doar trei tehnicieni care mi-au influențat decisiv cariera. Primul este Florin Marin, pentru că m-a promovat la Ceahlăul. Urmează Victor Pițurcă, cel care m-a convocat la naționala de tineret. Nu în ultimul rând, Mircea Lucescu, de la care am învățat foarte multe. Practic, dânșii sunt cei care m-au propulsat în fotbal. Însă și alți antrenori au avut un aport în ascensiunea mea. Nu-i uit pe Viorel Hizo, Mircea Rednic și Puiu Iordănescu, la naționala mare, dar și în scurta lui perioadă la Rapid. Pentru Mircea Lucescu păstrez însă un respect deosebit. Dânsul m-a format și ca fotbalist, dar și ca om.
Care este atacantul care ți-a pus cele mai mari probleme în cariera de jucător?
Au fost destui atacanți cu calități remarcabile. Din campionatul nostru îmi creau probleme Jean Vlădoiu, Lăcătuș, Ganea, Dănciulescu, Claudiu Niculescu, Ciocoiu. Erau atacanți foarte buni. Mă refer doar la cei împotriva cărora am jucat, pentru că altfel ar trebui să încep cu Daniel Pancu. Pe plan internațional, am avut mult de „lucru” cu Michael Owen, atunci când Rapid a jucat dubla cu Liverpool în cupele europene. În ceea ce privește echipa națională, l-aș menționa pe Jan Koller, un jucător înalt și extrem de puternic.
Ai jucat 297 de meciuri în Liga I. Ce ai păstrat în raftul cu amintiri? Derby-urile cu Steaua, Dinamo și Craiova. Pentru noi, Rapid, acele meciuri cu încărcătură erau derby-uri. La aceste partide stadioanele erau mereu pline. Îmi amintesc și acum de meciul cu FC Național. Atunci am marcat din lovitură liberă, după o pasă scurtă a lui Dănuț Lupu. A fost un meci special și un gol important. O altă partidă este cea din Ghencea când am bătut-o pe Steaua cu 3-1. În acel meci m-a pus arbitrul să repet o lovitură de la 11 metri și am înscris din nou. Practic am marcat de două ori.
O întâmplare din cei aproape trei ani petrecuți în Rusia? S-a întâmplat în prima săptămână, abia ajunsesem în Moscova. După semnarea contractului cu Spartak, am stat o săptămână și m-am decis să mă întorc în Giulești. Deși aveam un contract mult mai mare acolo și alte facilități, comparativ cu ce câștigam la Rapid. Plecând de la Rapid la 29 de ani, în calitate de căpitan de echipă și titular la echipa națională, mergând la o echipă de tradiție cum este Spartak Moscova, mi-a fost foarte greu din punct de vedere al adaptării. Îmi era foarte dor de casă și de Rapid. Atunci i-am telefonat lui Giovani Becali, care pe vremea aceea era președintele Rapidului, și i-am propus să mă întorc acasă. Am spus că accept să joc un an fără salariu, să câștig doar din prime. Evident că m-a refuzat. În final am înțeles că n-aveam cum să mă întorc, fiindcă se semnase un contract. Dar după un an am ajuns să mă obișnuiesc cu străzile din Moscova, cu stilul de viață, să înțeleg limba rusă și să îmi fac prieteni. Astfel am petrecut trei ani frumoși acolo, la echipa cu cei mai mulți suporteri din Rusia.
Cum se vede fotbalul românesc actual comparativ cu perioada în care jucai la Rapid? Nu am intenția de a jigni pe cineva, dar în acea perioadă fotbalul era mult mai sus calitativ. Foarte multe echipe se băteau pentru titlul de campioană și toate aveau jucători de mare valoare. Stadioanele erau pline oriunde mergeai. Peste tot pe unde se deplasa Rapid se juca doar cu casa închisă. Fotbalul era cu adevărat un spectacol. Și în momentul actual sunt echipe cu jucători buni, dar nu mai se simte aceeași emulație și plăcere în joc. Lipsesc tribunele pline. Dacă suporterii nu se mai prezintă la stadion înseamnă că fotbalul nu mai este la fel de spectaculos.
Ce le transmiți suporterilor Rapidului? Vreau să transmit următorul mesaj: Rapidul este încă în viață! Sunt sigur că încă mai există acei suporteri minunați și într-un număr foarte mare. Ei mai țin Rapidul acolo și îl pot scoate la suprafață. Pentru mine Rapid este o stare de spirit, un club special și așa va rămâne toată viața. N-am crezut vreodată că o să ajung să iubesc un club atât de mult! Sunt sigur că părinții le transmit copiiilor tot ceea ce înseamnă Rapid pentru ca și aceștia să crească în spiritul Rapidului. Și eu am copii și încerc să îi educ în vișiniu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER