Să fii la doar 39 de ani cel mai discutat personaj din fotbalul românesc în mod constant, magnet de atenție, atacuri, glorie profesională și jigniri, asta chiar e ceva! Edi Iordănescu e trecut de 45. Poate doar Răzvan Burleanu, tot la 39 de ani, să-l egaleze pe Istvan Kovacs în infernul captivant clădit pe propria ascensiune, malaxorul media și vârsta din buletin.
Faci un pas în spate. Întrebarea fundamentală limpezește caimacul deasupra cafelei. Până la urmă, cine ești, domnule Istvan Kovacs?
Robotul de neiubit, fluierul-campion aparent de neegalat, flegmaticul trufaș, îndârjit și insipid, incoruptibilul victimizat de furia subiectivă a patronilor arghirofili? Arogant sau cel mai corect ancorat? O parte din toate? Dacă da, cât din fiecare?
Arbitrează semifinale de Champions League, Man City – Real Madrid. „Tâlharul” lui Adrian Porumboiu. Liverpool contra „galacticilor”, tot în Ligă. „Hoțul” lui Gigi Becali. Recent, Newcastle – PSG sau Milan – Dortmund.
Vara trecută, după semifinala Ligii Națiunilor pierdută de Olanda cu Croația, fanii batavi îl numeau pe rețelele sociale “țigan” și “rahat român”. În România, Becali îl consideră „ungur periculos” 😊
Până la urmă, cine ești, domnule Istvan Kovacs?
În exclusivitate pentru ProSport, la „Dialoguri fără vloguri”, într-o confesiune fără precedent, Istvan Kovacs!
Care e prima amintire legată de fotbal?
Campionatul Mondial din 1994, meciurile naționalei noastre. Eram la mare, cu părinții în concediu, la Mamaia! Și urmăream pe terasele restaurantelor toate meciurile, țin minte perfect. A fost o atmosferă pe care nu am cum să o uit, cu toți oamenii alături, bucuria aceea uriașă…
Te enervau arbitrii când jucai fotbal și vedeai arbitrii greșind?
Nu neapărat mă enervau, dar am simțit cumva că și eu stăpânesc Legile Jocului, că le simt, că în anumite momente era vorba de altă decizie care se impunea. Mă simțeam nedreptățit ca jucător, nu nervos. Am avut o relație normală cu arbitrii pentru că eram respectuos. Îi întrebam: nu credeți că se impunea așa sau așa… Și să știi că la astfel de abordări, fără glas ridicat sau înjurături, răspundeau cei mai mulți calm, explicau.
Povestește-mi cum percepi acum primul tău meci din Superliga!
Pe 11 august 2007 a fost. Aveam 40 de meciuri la Liga 3, un singur meci la Liga 2 și Supercupa României arbitrată. Și am primit un Poli Timișoara – Pandurii Târgu Jiu în prima ligă. A fost poate cel mai greu meci din prima parte a carierei mele! Țin minte că l-am eliminat pe Ionel Ganea pentru două cartonașe galbene, a fost un meci cu tare multe contacte, mulți jucători indisciplinați. Poate și pentru că eu eram tânăr, ei nu mă cunoșteau…
În drumul spre a deveni un arbitru de top, ce plan de rezervă aveai în minte, în tinerețe, în caz că nu vei reuși?
Mă gândeam că aș putea deveni antrenor. Pe urmele tatălui meu. El jucase acasă, la Victoria Carei, dar și la Poiana Câmpina, în Divizia B, pe vremea când făcea stagiul militar. Apoi, a devenit antrenor la noi în județ și chiar conducător, la Victoria Carei, inclusiv în Divizia C.
Dacă ar fi să alegi strict între aceste două opțiuni: ai spune că îți place sau că te enervează imaginea ta de arbitru inflexibil, rece, pentru unii arogant?
Nu m-am gândit în acest fel la perspectiva asta, recunosc. Dar, în niciun caz nu cred că sunt arogant! Iar cei care mă cunosc bine o știu. Pe de-o parte, e normal, ca arbitru, să păstrezi o anumită distanță față de jucători, doar așa primești respectul cuvenit. Treaba asta cu presupusa mea aroganță e construită artificial. Am o relație firească și normală cu foarte-foarte mulți jucători, vorbim natural. Dar când un fotbalist îmi vorbește urât sau îmi răspunde urât, eu n-am cum să-l tratez la nivel de dialog precum pe cei din categoria de mai sus!
Care e lecția numărul 1 pe care ai învățat-o în urma meciurilor mari cu jucători extraordinari pe care le-ai condus în Europa? Cea care ai simțit că te-a făcut un arbitru mai bun și poate chiar un om mai bun?
Faptul că prima impresie e cea mai importantă în teren, ca arbitru. Deciziile bune din primele minute câștigă respectul jucătorilor și de aici vine automat și aprecierea lor. Iar, per total, din toată experiența mea, internațională și internă, lecția asta: cu cât muncești mai mult, cu atât ești mai respectat.
Când fratele tău ți-a confirmat prin evoluția lui că se apropie de primul eșalon al arbitrajului, ai simțit că vei avea mai mult de de pierdut în România în urma scandalurilor, acuzelor conducătorilor?
Am învățat, de-a lungul acestor ani, să nu pun la inimă ce se spune. Cei care fac delegările evaluează individual, iar noi determinăm, fiecare, prin evoluțiile noastre, soarta evaluării respective. Dar să știi că pentru mine nu s-a pus niciodată problema DACĂ va ajunge fratele meu la acest nivel în arbitraj. Știam calitățile lui, a crescut alături de mine, am fost ferm convins că e doar o chestiune de timp până va ajunge aici.
Crezi că poate deveni Szabolcs un arbitru mai bun decât Istvan Kovacs?
Știu sigură că are toate calitățile necesare pentru asta, dar e o întrebare la care, cu adevărat, numai timpul poate răspunde.
Care e cea mai mare greșeală pe care o poate face un arbitru pe teren, potrivit Legilor Jocului?
Să nu le cunoască.
E un fel de replică amuzantă din arbitraj?
Aaaa, nu, serios! Poate sună amuzant, dar să faci o greșeală care se referă la necunoașterea Legilor Jocului, asta e cea mai mare pe care o poți face!
Dar cea mai mare greșeală la nivel de abordare a partidei pe care crezi tu că o poate face un arbitru?
Să desconsidere nivelul meciului sau al echipelor. Eu mereu intru cu același nivel de seriozitate și de concentrare, indiferent că e meci de Liga 2 sau meci de Liga Campionilor.
Crezi că inteligența artificială va înlocui arbitrii în timpul vieții tale?
Nu! Clar nu! S-ar pierde din frumusețea jocului iar inteligența artificială nu poate înlocui deciziile care sunt la limită. Acolo e necesar simțul uman. Pentru că iei acele decizii evaluând în contextul partidei, prin tot ceea ce s-a întâmplat în meci până la acel moment fix.
Care e omul căruia știi că poți, după un meci, să îi spui: uite, am greșit acolo, trebuia să abordez altfel faza asta… Cel cu care chiar simți că poți vorbi despre un meci, cu încredere și sinceritate totală.
Întâi de toate: mie nu mi-e greu să recunosc atunci când am greșit! Indiferent de context. Dar dacă ne referim la un om cu care pot discuta aplicat despre o partidă, acesta ar fi Ștefan Silaghi, președintele AJF Satu Mare, cel care mi-a deschis drumul în arbitraj.
Te-a făcut vreodată fotbalul să plângi?
Nu.
Nici de supărare, nici de bucurie?
Maximul de emoție pe care l-am trăit a fost la victoriile naționalei României. Dar de plâns, plâng greu.
Crezi că fotbalul va câștiga în fața celorlalte industrii de divertisment pentru generațiile viitoare? Are cum să rămână la fel de atractiv?
Sunt sigur de asta, din două motive cel puțin. Primul ține de specificul copiilor de azi. Le place să fie în centrul atenției, de aceea caută atât de mult mediul online, acordă timp și atenție rețelelor sociale. Ori fotbalul te ajută să fii în centrul atenției, pentru că e cel mai iubit sport, deci îi va atrage în continuare. Al doilea motiv ține de natura fotbalului, în sine. Există dintotdeauna o magie, o strălucire, în fotbal, care nu s-a pierdut prin oricâte provocări istorice s-a trecut. Și nu se va pierde nici pe viitor.
Pe ce stadioane ale lumii nu ai arbitrat și visezi să faci asta până la finalul carierei?
„La Bombonera” și „El Monumental” din Argentina, „Maracana” din Brazilia și „Wembley”.
Cea mai frumoasă țară pe care ai vizitat-o, dincolo de România?
Multe, multe țări frumoase am avut șansa să descopăr… dar insulele Seychelles mi se pare speciale. Acolo simți că totul e aproape ca în paradis, așa cum mi-l imaginez eu.
Ce cadouri te bucurau cel mai mult în copilărie?
Mingea de fotbal și ghetele de fotbal, fără discuție! Mama și tata mi le cumpărau de obicei. Bucuria supremă!
Ce strigăt sau glumă din tribune la adresa ta te-a făcut să râzi pe teren?
Aaaa, m-a bufnit râsul o dată, țin minte, când spectatorii, la cinci minute distanță, și-au schimbat total atitudinea față de mine! Era un meci la Galați, acolo unde tribunele sunt foarte aproape de gazon. La o fază, fanii au cerut să acord cartonaș galben. Nu se impunea, nu am acordat și… a început nebunia! M-au făcut în toate felurile, mai cu seamă un grup de trei bărbați, cei mai vocali. Peste cinci minute, fix în același colț al terenului, fault! Mi-am dus mâna la buzunar să scot cartonașul galben, dar înainte de asta m-am uitat fix spre cei trei care mă înjuraseră cel mai tare. În secunda când am scos cartonașul, au început să urle și să aplaude: băăă, ești cel mai tare, cel mai bun, bravooo! (râde).
Actorul favorit?
Aici sunt trei! Anthony Hopkins, care mi se pare un actor total, a jucat roluri atât de diferite, a avut provocări mari în viața personală peste care a trecut găsindu-și locul în plan spiritual. Apoi, Denzel Washington, un exemplu de evoluție spirituală, un model de devenire, pentru mine. Și, nu în ultimul rând, Matthew McConaughey. Mi se pare fantastic, absolut fantastic, nu am cuvinte, în roluri și dincolo de filme. Un tip de o inteligență specială.
Mâncarea ta preferată?
Orez cu lapte!
Materia favorită la școală?
Istoria, limba germană și geografia mi-au plăcut.
Muzica pe care o asculți cel mai des?
Julio Iglesias. Freddy Mercury îmi place mult. Și Michael Jackson.
În ce epocă istorică ți-ai dori să trăiești măcar un an, dacă ar fi posibil, și de ce?
În Roma Antică! Sunt pasionat de istorie și mi-ar fi plăcut să văd începuturile civilizației europene, să le simt pe viu.
Rădoi a fost unul din reperele de jucători români pe care mărturiseai că i-ai arbitrat. De ce?
Atât prin felul în care își conducea echipa din teren, cât și prin felul în care relaționa cu mine. Prin amândouă! Era un căpitan care determina toată abordarea celorlalți din teren. Incredibil! O personalitate atât de puternică încât dirija tot ce era în jur, inclusiv suporterii!
Crezi că viața unui arbitru în fotbalul românesc ar fi mai ușoară dacă ar fi mai mulți căpitani veritabili la cât mai multe echipe?
Ce pot să spun e că un alt climat și o altă imagine pentru fotbalul românesc se pot construi doar împreună cu jucătorii, arbitrii și jucătorii. Dacă ei se vor opri din a simula atât de mult și din a protesta la aproape orice decizie, va fi mai bine pentru toată lumea. Să nu uităm acest lucru, e cel mai important: nimeni, dar absolut nimeni implicat în fotbal, de la conducători, jucători, fani și până la arbitri, nu-și dorește ca la final de meci să fie nevoie să se discute despre arbitraj și arbitru!
Sunt sigur că ai discutat cu arbitrii din alte sporturi. Cum arată comparația cu arbitrajul din fotbal? Aceleași provocări? Unde e mai greu și de ce?
Da, firește, am discutat, iar în linii mari sunt aceleași provocări. Doar că fotbalul are în plus presiunea! Fotbalul are vizibilitate uriașă, impact uriaș, presiune uriașă pe cale de consecință. Uite, handbalul e dificil de arbitrat. Dar dacă analizăm cumulat, de la distanța parcursă pe teren de arbitru, de la efortul lui fizic, până la presiunea constantă din lumea fotbalului, plus nevoia de a lua decizii sub presiune în meci, tot fotbalul e mai greu de arbitrat.
La început de 2023 îmi mărturiseai într-un interviu, cumva împotriva curentului, că ai mare încredere în potențialul echipei naționale și al tinerilor ei jucători și că vom avea succes în curând. Realitatea naționalei cu Edi Iordănescu selecționer te-a confirmat. Spune-mi cum vezi provocarea EURO 2024 pentru România!
Ieșim din grupe la EURO! Sunt sigur de asta! Iar eu cred în continuare, nu au fost vorbe goale nici atunci, nici acum, am argumente sportive pentru ceea ce spun. Simt și cred asta. Și îndrăznesc să spun și mai mult: acesta e doar începutul! Vor fi din nou bucurii mari pentru români prin echipa națională!
Are de câștigat și arbitrajul românesc, dar și arbitrii români, individual, în urma performanțelor bune ale naționalei? Pe ale cluburilor, în Europa, încă le așteptăm…
Categoric! Naționala va avea rezultate chiar mai bune decât acum când va fi și nivelul din campionatul nostru mai bun. Când tu arbitrezi într-o competiție cu fotbal bun, atunci ai deja experiența unor meciuri de calitate, îți este mult mai ușor să fii delegat și să te descurci bine în cupele europene, ca arbitru!
Cum se fac delegările internaționale, ce anume se ia în considerare la evaluări, cât contează prestațiile din competițiile interne?
Contează evoluția ta ca arbitru în precedentele delegări europene și evaluarea prestațiilor tale la nivelul sezonului intern, per total. Nu are cum să influențeze direct ce-ai făcut în ultima etapă din campionat, oricum delegările europene se realizează mult înainte, ca timp, față de etapa din campionat. Iar valoarea unui arbitru reprezintă un standard, dincolo de greșelile interente, inevitabile. În baza acelui standard constant pe care îl furnizezi ești delegat.
În fotbal e nevoie și de noroc. În arbitraj, câtă nevoie ai de noroc?
Și în fotbal, și în viață, și în arbitraj ai nevoie de noroc! În arbitraj este esențială inspirația, dacă vrem să spunem că ține și de noroc acest lucru. Însă poți să îți pregătești inspirația. Dacă te pregătești cum trebuie fizic și mental, dacă faci analize atente înaintea unui meci, ai cele mai mari șanse să vină și inspirația în decizii.
E mai greu să fii arbitru la centru sau arbitru VAR?
Îți pot spune ce prefer eu și anume să arbitrez pe teren. Sincer, eu nu văd lucrurile între greu și ușor în arbitraj. E doar o chestiune de preferință.
Îmi mărturiseai într-un interviu anul trecut despre “privilegiul presiunii” pe care îl ai. La „Dialoguri fără vloguri” în ProSport, Ianis Hagi îmi spunea despre presiune că e „binecuvântarea lui deghizată”. Ce anume, mai exact, din presiune îți este cu adevărat util?
Sunt multe lucruri combinate, adrenalina, miza, responsabilitatea, sentimentul că poți decide. În plus, e faptul că am oportunitatea, prin presiune, să dovedesc. Și că sunt bun, și că mă ridic la nivelul așteptărilor. Căci așteptările înseamnă presiune.
Se spune că scriitorii eșuați devin critici literari. Iar fotbaliștii care nu pot răzbi rapid spre marea performanță, devin arbitri. Crezi că e adevărat?
În proporție de doar 20%, în ce îi privește pe arbitri.
Cum, doar atât?!
Da. Pentru că, per total, nu mă refer doar la România, sunt foarte puțini arbitri care au și jucat fotbal. Așadar, de aceea cred în acest procent.
Ce i-ai spune la început de 2024 unui adolescent din România ca să-l convingi să devină arbitru?
E o meserie foarte frumoasă prin care, dacă performezi, vei fi pe cele mai mari stadioane ale lumii și alături de cei mai mari jucători din lume. Vei descoperi alte orașe și regiuni din țară, apoi culturile altor țări, dacă vei avansa. Mai mult decât atât, indiferent de nivelul la care vei arbitra, vei trăi senzația specială că ești parte din fotbal, din magia acestei lumi. Pentru mine chiar e cea mai frumoasă meserie din lume.
Istvan Kovacs pare totdeauna matematic, analitic, calculat. De aceea și aștept un răspuns concret: cum vezi azi acum viața ta de după arbitraj?
Mi-aș dori să rămân în fotbal și mă văd tot aproape de arbitraj. Deși e prematur, pentru că mai am de arbitrat, ai cerut un răspuns concret (surâde).
Ai primit propuneri de a intra în politică, până acum? Ai colegi arbitri care au ales în paralel și acest parcurs.
Nu! Nici măcar una.
Părinții te-au îndrumat să devii arbitru, tatăl tău. Tu ți-ai îndruma copiii să devină arbitri în România?
Da! Ferm. Ți-am spus, eu cred că e cea mai frumoasă meserie din lume.
Formatul rubricii „Dialoguri fără vloguri” presupune, în final, o confesiune în premieră. Te invit să împărtășești publicului un episod neștiut până azi din povestea ta în fotbal!
Eu am absolvit facultatea de Educație Fizică și Sport când eram arbitru la Liga 3. Și am primit o ofertă de job în Germania, pe specializarea aceasta. Unchiul meu era deja în Germania, fratele mamei. Și m-am îndreptat spre această direcție. Am tradus toate documentele, oferta era clară și interesantă, toate detaliile erau puse la punct ca să plec. Doar că, într-o zi, sună acasă, la Carei, telefonul fix. Ridic receptorul: „Vezi că ești promovat în lotul lărgit A de arbitri, al primului eșalon!”. Am crezut că e o farsă de-a colegilor mei arbitri, din județ, și într-o secundă i-am răspuns: „Astea sunt glume proaste, să-ți fie rușine, ție sau cui a inventat chestia asta!”. Și.. pac! Am trântit receptorul. Peste un minut, sună iar. Când am ridicat, mi-a zis din prima: „Dacă mai închizi o dată telefonul, ia-ți adio de la șansa asta!” Era Gheorghe Constantin, președintele CCA de la acea vreme (șeful arbitrilor, cunoscut drept Costică Vâlcea – n.n.). Iar eu nu-I recunoscusem vocea, nici nu-mi imaginam că poate fi real ce se întâmplă, cum eu arbitram la Liga 3 (râde).
ProSport găzduiește rubrica specială „Dialoguri fără vloguri”, realizată de Gabriel Berceanu, în care descoperi dezvăluiri explozive, confesiuni emoționante și povești în premieră cu personajele fotbalului românesc. „Dialoguri fără vloguri” propune un format alternativ de calitate, în plină ofensivă a contentului video: puterea cuvântului mărturisit, dincolo de presiunea înregistrărilor audio sau a camerelor video. Jurnalism sportiv de colecție, vorbele care contează, cuvintele care rămân. Descoperă toate celelalte episoade:
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER