Steaua – Rapid pe fostul „23 August”, înainte de Revoluție, avea farmecul lui. Nu erau mari coregrafii, nu existau torțe, se arunca spre teren cu suluri de hârtie și se striga din tot sufletul pentru echipa favorită. Erau vreo 80-90.000 de oameni la celebrele cuplaje, dar aici intrau și susținători ai lui Dinamo și fani, mai puțin ce-i drept, ai Sportului Studențesc. Lumea s-a schimbat în douăzeci și ceva de ani. Avem stadion modern, cu acoperiș, de puțin timp și cu un gazon excelent, scaune colorate, acustică de nota 10. Mai e nevoie doar de un repertoriu civilizat al galeriilor, peste ce auzim de ani buni, cu „ue” și cu înjurături. Dar suntem la fotbal până la urmă, se acceptă și așa ceva, vrând-nevrând, în măsura în care acestea nu devin exagerate. Am constatat însă că „ue” Steaua și „ue” Rapid sunt printre puținele cuvinte cunoscute de cele două galerii, iar ele sunt repetate obsesiv. Dacă asta înseamnă „coregrafie”, atunci am ajuns rău de tot.
Rapidiștii au o cruce mare vișinie pe niște tricouri albe, măcar pentru crucea asta ar fi trebuit să o lase mai moale cu „urările”. „Spectacolul” grotesc continuă și când ies cele două echipe la încălzire. Puține scandări pentru formația favorită în oceanul de jigniri. Mai tare cântă crainicul la stație, iar el nu înjură, doar incită.
Paradoxal, cu 15 minute înainte de începutul meciului, galeria Rapidului (cam 2.500 de oameni) domină câteva zeci de secunde fondul sonor. Și chiar cu încurajări la adresa propriei echipe! Oricum, ca să învățăm să ne susținem echipa favorită mai mult decât o înjurăm pe cea adversă, ar trebui să ne mai naștem o dată.
„Avem dovada deasupra noastră că Poliția franceză își face datoria”, banner afișat de suporterii steliști
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER