Madonna a venit, a falsat, a plecat. Praf, frate! Așa că ne întoarcem la show-ul verii, eternul război încrâncenat dintre Steaua și Dinamo. Orice fan care visează la Guantanamo, când îi vede rânjind în lojă pe Borcea și Becali, știe că adevăratele bătălii rămân războaiele civile. Nu pașnicele miuțe cu îngerașii de la Saint Patrick’s pe norișorii irlandezi. Nici măcar tensiunile dinamoviste din țara soldatului Svejk. Calificare istorică la penalty-uri? Haida de! De Sevilla ați auzit?
Un meci Steaua – Dinamo e pentru fiecare dintre noi, fanii, o reîntoarcere emoționantă în copilărie. Mai știți jocurile acelea din carton cu dacii și romanii? Un Steaua – Dinamo era ca bătălia de la Tapae, când șarjele lui Lăcătuș se loveau de rezistența tarabostesului Andone. Mai știți cum ovaționau tribunele? Andone, Andone, rupe-le picioarele! Deși nu ne era rușine nici de Colonelul Bumbescu, de care nu trecea nimeni intact. Ce vremuri, ce meciuri, ce lupte! Am nimerit odată la un meci pe Ghencea fix în galeria lui Dinamo. Mi-am ascuns fularul roș-albastru, am strâns din dinți o repriză, iar la pauză, când s-au deschis porțile, am țâșnit ca dopul din șampanie.
Nu mai contează că patronii salivează înfrățiți după banii fabricilor lor de fotbal și-i doare fix în crampoane de culorile de pe steag. Nu mai contează prima repriză jenantă de la Dublin și nici a doua repriză zguduitoare de la Liberec. Contează doar de la cine va curge roșul duminică: de la roș-albaștri sau de la alb-roșii? Deși manometrul de butelie și euro-sechestratorul probabil o să negocieze un egal. De culoare maro. Â
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER