CEL ALB ȘI CEL PUTERNIC | Povestea căpitanului de la CFR Cluj, Ionuț Larie

de Andru Nenciu

• ProSport vă prezintă povestea căpitanului echipei CFR Cluj, Ionuț Larie (28 de ani), fotbalist care a ajuns la tripla campioană a României în urmă cu două sezoane, de la Viitorul lui Hagi

E vara lui ”94 și soarele încălzește cu putere în Constanța. Nopțile devin zile și televizoarele comutate pe Mondialul din Statele Unite îi chinuie plăcut pe amatorii de un altfel de fotbal. E vremea în care se fac planuri pe termen mediu, vremea în care părinții caută școli optime pentru prichindei. Și familia Larie decide să se mute într-un alt cartier din Constanța. Unul mai ofertant. Din toate punctele de vedere.

Cu ochii umflați de somn, Ionuț (7 ani) își ia locul din primul rând în sufrageria animată de Telecolorul care zgâlțâie o casă întreagă în toiul nopții. Bea un pahar cu apă rece ca gheața, își sprijină coatele pe un caiet dictando și își scoate un tricou galben din șifonier. „Bine că m-ai trezit tu, tată, că zbârnâitul ceasului…!„, îi murmură ceva părintelui său. „Dar ce credeai? Că te voi lăsa să pierzi un asemenenea meci?„, zâmbește la cutie, tatăl, Ștefan Larie. Dialogul curge ca țesătura de pase a prietenilor lui Hagi și nopțile învăluite de vocea lui Țopescu își pun amprenta asupra puștiului care-și exersează tehnica pe bitumul încins. Dansul Regelui îl alimentează cu ambiție și nici prin minte nu-i trece că peste ani…

În așteptarea următorului meci al României, Ionuț Larie își oțelește gambele. Unde altundeva? Nisipul îi arde tălpile, își strivește unghiile de la picioare cu o minge cât un ceas deșteptător, ba chiar primește vizita unui adversar de netrecut. Un labrador. E câinele unui vecin. Și atacă în valuri-valuri! Mai face paradă cu colții înspăimântători, mai își bombează pieptul, mai pune frâne pe nisip. Pentru a salva unica minge a grupului de amici din cartier, Ionuț driblează patrupedul până la epuizare, pulsul i se accelerează și se aruncă în mare. Un flecușteț pentru un băiat născut și crescut în Constanța. Nici nu bănuiește că cineva îi urmărise reprezentația cu atenție sporită. „Pe tine te fac fotbalist!”, e mesajul care-i deschide ochii. Ionuț clipește vesel, dar vorbele vecinului îi intră pe o ureche și îi ies pe cealalta. Pe retină îi rămăn doar ochii reci și luminoși ai lui Rex, adversarul care-i lăsă o zgârietură pe tot piciorul stâng. „Îmi voi lua și eu un labrador când voi fi mare„, îngână o promisiune. Nici prin minte nu-i trece că peste ani…

Cu supradoza de energie generată de Mondialul american văzut în casă nouă și cu urechile lui Rex în minte, lui Ionuț i se deschideau noi perspective. Și după doar o săptămână ajungea în curtea faimoasă a clubului de fotbal Farul. O reuși? Poate da. Poate nu. Cert e că și-a zis că trebuie să încerce marea cu degetul.

Și ai luat în serios propunerea vecinului până la urmă?
Cum-necum, am intrat pe poarta clubului Farul, cu un ghiozdan și un trening la mine. Am fost mai întâi la antrenorul Ștefan Petcu, dar am stat puțin la dânsul pentru că eram născut în 1987 și nu intram în categoria antrenată de el. Am trecut la Constantin Mareș și apoi la Sevastian Iovănescu.

Cât timp ai rămas acolo?
Ultimii doi ani de juniorat, de la 16 ani la 18 ani, i-am făcut la Midia Năvodari. Pot spune că acolo mi-am relansat cariera, după ce am plecat de la Farul. Tata s-a certat cu domnul Iovănescu pentru că m-a scos din echipă într-o partidă importantă. „I se justificase tatălui meu că e echipa lui și ce face ce vrea cu ea„. Atunci tata i-a replicat că „face ce vrea cu fiul lui și că mă ia de acolo. Așa am plecat de la Farul„.

Ionuț, alături de părinții săi: Ștefan și Maria-Tamara FOTO: arhivă personală

Ești un fotbalist înalt, ai 1,91 m, ai făcut și alte sporturi în copilărie? Constanța dă foarte mulți sportivi de top și a impresionat și în jocurile de echipă…
Nu, doar fotbal. Și să știi că m-am înălțat după 17 ani. Aveam 1,80 m pe la 17 ani și până la 18 ani am crescut 11 centimetri.

În 2010 ai ajuns la Viitorul, la echipa omului care-ți încânta serile din copilărie. Ce rol a avut Hagi în ascensiunea ta?
Gică m-a pus fundaș central, pentru că eu jucam la închidere. Îmi plăcea mai mult la acea vreme să joc mijlocaș, mai un șut, o pasă, dar m-am descurcat foarte bine și în linia defensivă și toată lumea mi-a zis că mi se potrivește acel post. Ai văzut că Hagi are această capacitate de a schimba posturile anumitor jucători și le valorifică foarte bine calitățile. (n.r. – la Galatasaray, în 2004, Arda Turan era fundaș lateral. Hagi l-a trecut în linia mediană și l-a transformat într-un jucător de creație).

El te-a văzut la Farul?
La 23 de ani, era o debandadadă totală la Farul, aveam trei-patru luni de restanțe salariale și antrenorii veneau la noi și ne ziceau: „Dacă vreți să faceți antrenament, faceți! Dacă nu vreți, nu faceți„. Atunci m-a bătut un gând să mă las de fotbal, dar Hagi m-a ajutat că m-a luat la Viitorul, că am devenit foarte apropiați și încă suntem. Un rol important în cariera mea l-a avut și Paul Ciocănescu medicul pe care l-am avut la Farul și apoi la Viitorul. El m-a pus pe picioare după problemele fizice, el m-a ferit de accidentări.

Și cum ai plecat de la Viitorul la CFR Cluj?
Mi-am zis că vreau să încerc la un club mai mare și am ajuns la CFR Cluj prin intermediul lui Bogdan Mara și Marius Bilașco. Gică Hagi îmi spusese că îmi face contract cât mi-ar fi oferit și CFR, dar că sunt liber să aleg ce vreau pentru binele carierei mele. El voia să plec afară. Îmi părea rău pentru că pe de o parte pierdeam un grup foarte unit și jucam și un fotbal foarte bun, dar pe de altă parte puteam să simt și eu, în adevăratul sens al cuvântului, o victorie. La Viitorul orice succes era umbrit de acuzele de blat. „A fost blat, a fost blat… te deranjează acuzele astea nefondate”. La CFR aș fi putut auzi și un „Bravo” de la toată lumea pentru victorii. Bine, și la CFR am dat peste o situație care ne-a demoralizat, atunci când am pierdut punctele și ne băteam la retrogradare, dar trebuie să ai psihic de fier.

Împreună cu Mitrea, la Viitorul FOTO: ProSport

Un vis devenise realitate deja. Jucătorul care-i marcase nopțile din casa nouă avea să-i devină sursa ce urma să-i călăuzească pașii în fotbalul mare, iar în plan personal, prietenii din Constanța și părinții Ștefan și Maria-Tamara îi aduceau doza de echilbru. Lipsea totuși ceva. La 18 ani distanță de meciul de pe plajă în care Labradorul unui vecin intrase prin alunecare, Ionuț Larie trăgea nădejde că un exemplar din rasa canină preferată i-ar putea deveni rapid companion. Însă un film văzut pe înserate, cu un fresh de portocale în față, avea să-i schimbe percepția despre viitorul amic. Intitulat Hachiko: Povestea unui câine, filmul american din 2009, cu Richard Gere și Joan Allen, e bazat pe istoria adevărată a câinelui Hachiko. „E o peliculă emoționantă, țin minte că am stat nemișcat în fața televizorului atunci când am văzut filmul”, deschide Ionuț cutia de amintiri.

16 milioane de dolari a costat pelicula regizată de Lasse Hallstrom și produsă de Richard Gere, Bill Johnson și Vicky Shigekuni. La trei ani de la lansare, în 2012, avea încasări de aproape 50 de milioane de dolari

Filmul este o dramă inspirată dintr-o poveste reală, petrecută în Japonia în prima parte a secolului XX. Personajul lui Richard Gere, profesorul Parker Wilson, găsește într-o zi, coborând din tren, un cățeluș pe care se hotărăște să-l ducă acasă și să-l păstreze. Familia devine sceptică, dar profesorul și noul său companion formează un cuplu indestructibil. Secvențele cu Parker Wilson și Hachiko cu mingea de tenis, în încercările de dresaj, sunt fascinante. Fără stăpânul său, minutele devin ore, și câinele vine în fiecare zi la gară, la aceeași oră pentru a-și aștepta stăpânul, ajungând să îl cunoască toți călătorii din preajma stației. Hachiko se atașează foarte mult de cel care l-a găsit, atât de mult încât își însoțește în fiecare dimineață stăpânul la gară și îl așteaptă în fiecare seară pe peron să se întoarcă de la locul de muncă. Într-o zi însă profesorul suferă un accident cerebral în sala de cursuri și moare. Nu se mai întoarce niciodată și timp de 9 ani Hachiko merge zi de zi la stația de cale ferată pentru a-și întâmpina stăpânul, uimindu-i pe localnici prin devotamentul lui și predându-le o lecție despre iubire și loialitate. „E o poveste tulburătoare și tinzi să intri în pielea personajelor. Atunci m-am hotărât că trebuie să-mi iau un câine din rasa Akita”, punctează Ionuț.

Conform tradiției încă menținută în Japonia, Akita Inu descind din legendarii câini de rasa Matagi. Analizele ADN îi plasează printre cele 14 cele mai vechi rase de câini domesticiți, deținători ai „genei ancestrale” a lupilor străvechi. De-a lungul timpului rasa a avut mai multe întrebuințări în țara natală, fiind, pe lângă asistent la vânătorile de cerbi și urși, câine de pază al reședințelor nobiliare, câine de luptă, animal de tracțiune pentru sanie și în serviciul forțelor armatei. Akita Inu se bucură de o imensă popularitate în Japonia, unde sunt considerați simbol național. Rasa este inclusă în lista celor șapte monumente ale naturii. Japonezii îi consideră cei mai loiali companioni și protectori ai casei. Akita Inu simbolizează prosperitatea și sănătatea. Există chiar și acum tradiția ca, la nașterea unui copil, părinții să primească în dar mici statuete reprezentând un Akita Inu, în semn de sănătate, fericire și viață îndelungată. De asemenea, cei aflați pe patul de suferință primesc același dar de la prieteni și cunoscuți.

Shiro, un câine mândru, la o plimbare prin Constanța FOTO arhivă personală

„Am citit și eu multe despre originile acestei rase, despre cum trebuie crescuți… Pe al meu îl cheamă Shiro și în japoneză înseamnă CEL ALB. Eu l-am vrut alb când am discutat cu cei de la Royal Pet. E foarte sensibil și când l-am luat avea doar 7 kilograme…”, mai aruncă Larie, căpitanului CFR-ului, o privire nostalgică în trecut.

Și cât cântărește acum?
N-ai să ghicești!

Încerc?
N-ai să ghicești. Încearcă!

30!
Ești departe. Te lași bătut?

Spune-mi tu atunci!
45 de kilograme.

Nu știu cum îl hrănești. Câte calorii arzi când ieși cu el la plimbare?
Nu știu, dar când era mic, reușeam să-l țin în hamuri, îl mai și întreceam, dar acum…

Cine câștigă o cursă de 60 de metri?
N-am nicio șansă în fața lui. Doar dacă-l mai iau în vacanțe și încerc să-l țin în ham… aleargă odată cu mine.

Îl ții cu tine, la Cluj?
Nu, nu, pentru că aici eu stau la hotel și mi-ar fi fost foarte greu să am grijă de Shiro și am preferat să rămână acasă, cu ai mei, în Constanța. A fost cu mine cât i-am modelat personalitatea.

45 de kilograme cântărește Shiro, câinele lui Ionuț Larie. Fotbalistul de la CFR are 81 de kilograme FOTO: arhivă personală

Despre Akita Inu se spune că sunt foarte credincioși, iar în Japonia femeile își lasă chiar și copiii în grija acestor câini. Docil, spontan și afectuos cu cei din familia sa, Akita are nevoie de dresaj ferm încă de pui. „M-am ocupat de el, dar cariera m-a dus în Cluj și acum ne vedem mai rar, dar o să-ți mai povestesc despre el”, spune Larie. Odată stârnită curiozitatea despre Shiro, revenim pe terenul fotbalului și lăsăm prietenul de 45 de kilograme pe mai târziu.

În ce moment al carierei susții că te afli acum?
La CFR Cluj, în acest sezon, simt că am atins vârful carierei mele de până acum. Informațiile care ne parvin spun că ne vom recupera punctele și cred că e bine asta pentru moralul nostru, mai avem de lucrat și cred că ne putem exprima la un nivel superior. A contat în iarnă plecarea unor jucători importanți, apoi au plecat în vară alții, dar eu consider o provocare frumoasă ceea ce este acum la CFR, iar obiectivul nostru este pătrunderea în play-off. Ne vom găsi ritmul, sunt sigur.

CFR Cluj, la meciul cu Steaua, pe Național Arena, 1-1. Larie, al patrulea de pe rândul de sus (de la stânga) FOTO Joo FERENC

CFR Cluj se află pe locul 8, după șapte etape scurse din Liga 1. Penalizată cu 6 puncte, echipa antrenată de Francisc Dican are 3 victorii, 3 remize și o înfrângere. Etapa trecută a remizat, la Severin, scor 1-1 cu Pandurii Târgu Jiu, iar runda viitoare, a opta, va juca în deplasare cu Concordia, luni, de la ora 21:00 (în direct pe Dolce, Digisport și Look TV)

În ultimul meci, cu Pandurii (1-1), Larie s-a achitat bine de sarcini per total. A ajutat la construcție și a executat puțin peste poartă o lovitură liberă de la 20 de metri și a închis bine alături de colegul său din defensivă, Tînc, culoarele „săpate” de elevii lui Edi Iordănescu. În prima repriză doar l-a scăpat din marcaj pe Mihai Roman, după o pasă perfectă trimisă de Dan Nistor. Roman nu a valorificat însă șansa de a înscrie.

CFR Cluj, în ultima etapă: Marc – Lopes, Larie, Tînc, Camora – Petrucci, Mureșan – Jakolis (Voiculeț ’89), Păun (Bruno ’80), Cristian Lopez – Beleck (Negruț ’73). Antrenor: Francisc Dican.

Căpitanii Larie și Nistor, duminică, la meciul Pandurii – CFR 1-1, din etapa a 7-a a Ligii 1. FOTO: www.panduriics.ro

Cât de greu e să joci în deplasare fără fani. La București, în meciul cu Steaua (0-0), pe Național Arena, doi fani ai voștri, Titus Trif și mama sa, au călătorit 11 ore cu trenul pentru a fi alături de voi și au devenit protagoniștii unor imagine memorabile…
Tot respectul pentru cei doi, poate doar cei doi au reușit, dar și-ar fi dorit mai mulți să ajungă la București. E o mare diferență, noi avem foarte mulți suporteri la meciurile de acasă, i-am avut mereu aproape. Eu prefer o partidă cu mulți spectatori, chiar dacă sunt fani ai adversarei, în dauna meciurilor cu puțini oameni pe stadion. Mă întărește și o atmosferă ostilă echipei mele. Sunt adeptul ideii că atunci când joci cu public, ai tendința să crești în valoare. Primești un feed-back, te simți sportiv, ești aplaudat, ești înjurat, îți aduni energia și din reacțiile publicului. Pe mine mă motivează confruntările în care joc cu un public numeros.

1.000.000 de euro e cota de piață a lui Larie, conform transfermarkt. În momentul în care a ajuns la CFR, conform aceleiași surse, valora 450.000 de euro

La ce capitole crezi că ești deficitar?
Duelurile unu la unu cu mingea jos nu prea-mi plac, cu jucătorii tehnici și cu viteză, mai am de lucrat, nu sunt foarte abil la acest capitol. La duelurile aeriene nu am probleme și la tot ce înseamnă implicarea mea în alte faze.

În schimb, am văzut că ești foarte sigur pe tine când execuți penalty-urile.
Am și ratat câteva să știi.

Mergi după o linie bine aleasă, exersată, sau iei decizia pe moment în funcție de diverși factori?
De obicei mă uit la portar în ce parte se aruncă, totul stă într-o fracțiune de secundă și poți, ca executant, să te faci de râs. Îmi asum acest risc. Totul a început când eram la Viitorul, nu bătusem vreodată până atunci. Dică m-a învățat multe. Și pe teren, dar și în afara terenului.

Spune-mi trei atacanți din Liga 1 care sunt foarte greu de marcat!
Budescu mi-a plăcut, se demarcă foarte bine între linii, e dificil de ținut. Apoi Keșeru. E tare ca o stâncă și excelează la capitolele forță și viteză. Se vede că s-a călit în campionatul din Franța. Și ar mai fi iordanianul Bawab. Acum nu prea mai joacă, dar am avut mereu meciuri grele cu el: și când evolua pentru Gaz Metan Mediaș, și acum, de când joacă la CS U Craiova.

Lege nescrisă: ai obstrucționat, așteaptă-te să primești! În Liga 1, în duelurile 1 la 1, mâinile au rol decisiv FOTO: Dan TĂ‚UȚAN / ProSport

Bawab, Budescu și Keșeru. Trei fotbaliști care atunci când se află într-o zi bună pot face dresaj cu adversarii. Căpitanul CFR-ului vorbește însuflețit despre fotbal. Pare că-i mănâncă tot timpul și simte că cineva îi înfige un pumnal în stomac atunci când o accidentare îl ține pe tușă. Clujul îl fascinează. Și de fiecare dată când are câteva ore libere, îl încearcă o mare curiozitate despre frumusețile orașului. O curiozitate căreia nu-i găsește leac. Dar în același timp, de multe ori i se pare că miroase a plajă și aude pescăruși de tot felul. „Când am avut ultima dată meci la Constanța, au venit ai mei cu Shiro la hotel” . „Și cum a reacționat când te-a văzut?”, vine întrebarea firească. „Ca să vezi loialitate: a venit la mine, a sărit pe mine, s-a bucurat, dar imediat s-a dus la părinții mei! Ca să vezi loialitate! O fi înțeles că trebuie să mă lase să mă concentrez pentru meci… după partidă am stat din nou cu el. Acum e mai puternic ca orice coleg al meu, cred că aș avea mari probleme într-un duel unu la unu… denotă forță…”

Apropo de forță, vreau să te întreb câte goluri marca la antrenamente la CFR și cum șuta Muniru?
Ha, ha. Și eu îți răspund așa: suntem foarte apropiați! Șutul lui Muniru… să știi că la noi n-a dat un șut pe poartă!

Niciun șut? La Steaua a și marcat!
E un recuperator foarte, foarte bun, chiar dacă de multe ori nu se vede în joc. E o prezență discretă care dă o mare greutate echipei. Aleargă cât un maratonist, e altruist și își dă și cămașa de pe el pentru binele colegilor.

Coleg cu el, ca și la CFR, e Tade. Aș vrea să-l caracterizezi mai întâi din punct de vedere al fundașului central, bănuiesc că te-ai ciocnit de nenumărate ori cu el la antrenamente, nu?
Tade e stilul atacantului luptător, muncitor.

Dar la Steaua încă nu a confirmat. De ce?
Pentru că are nevoie lângă el de încă un atacant. Nu știu dacă se pliază sau nu pe jocul Stelei, dar la noi se completa foarte bine cu Guima. Și se luptau amândoi pentru mingi și se puneau în valoare unul pe celălalt. Așa cred că are nevoie și la Steaua de un jucător cu profilul lui. Tind să cred că în curând va deveni exact jucătorul de care are nevoie Steaua și va își va pune amprenta pe rezultatele echipei.

Interesul manifestat de Steaua în această vară pentru tine cât de puternic a fost?
Să știi că nu m-a căutat nimeni. Dacă ar fi fost interesați de mine, m-ar fi sunat Dică, ți-am spus că suntem prieteni buni. Dacă ar fi fost ceva real, m-ar fi sunat el.

Cine știe, un telefon poate veni oricând, nu? Totuși, e și Steaua pe lista ta? Sau unde ți-ai dori să te transferi când va fi cazul?
Steaua reprezintă cam cel mai înalt punct unde poți ajunge în România. Dacă aș pleca undeva… Nu știu, poate la o echipă unde să strâng un ban.

Larie are cuvine de laudă despre foștii săi colegi de la CFR, steliștii Tade (primul din stânga, rândul de sus, și Muniru, primul din dreapta, rândul de jos) FOTO Dan Tăuțan / ProSport

„Parisul și Roma mi-au plăcut cel mai mult dintre orașele vizitate. Următoarea țintă este Barcelona”

Ionuț LARIE, fundaș CFR Cluj

Naționala?
N-am fost niciodată.

Nici măcar convocat?
Nici măcar, avem fotbaliști valoroși pe postul meu: Chiricheș și Moți. Păcat de Gardoș că s-a accidentat. Dar am fost la Naționala de tineret pe vremea domnului Emil Săndoi. Eu muncesc să-mi ajut echipa: CFR Cluj.

Spune-mi doi jucători străini care-ți plac!
Eu sunt fan Real Madrid și îmi place Sergio Ramos de când a venit de la Sevilla. Devine dur doar când trebuie. Are plasament, detentă, anticipează bine fazele, iar urcările în atac le face fără cusur. E un fundaș complet și nu cred că-i poate contesta cineva atuurile. Xabi Alonso m-a impresionat de când era la Liverpool și îți și explic de ce: are o viziune a jocului pe care foarte puțini jucători o posedă, e constant – ceea ce primează la un fotbalist azi – și nici un robot nu ar oferi pase mai exacte ca jucătorul spaniol.

Am înțeles cum stă treaba cu Xabi Alonso, dar spune-mi ce face Shiro acum?
Cred că este cu ai mei, pe la Eforie. Când era mic, trebuia să-l strig non-stop, a fost foarte încăpățânat, dar acum ascultă, sunt foarte deștepți câinii din rasa Akita Inu. Părinții mei îl plimbă pe plajă, pe faleză, foarte mulți trecători sunt curioși și îi întreabă ce rasă e? De fiecare dată când stau cu el, simt că îmi transmite foarte multă energie pozitivă…

Energia pozitivă ajunge până în Cluj. E vara lui 2015 și puștiul vioi și inventiv care în urmă cu 21 de ani juca fotbal, pe plajă, în cei mai scurți pantaloni scurți, se bucură de frumusețile vieții. E înzestrat cu simțul măsurii atunci când vorbește despre cariera sa și zâmbește de fiecare dată când scoate din sertar pozele surprinse la meciul de pe plajă din ’94. Larie și-a întâmpinat cu știință și eleganță obstacolele apărute în carieră și a învățat de la oameni și chiar de la cei mai buni prieteni ai omului când e nevoie de puțină încăpățânare și loialitate. Cu CFR Cluj își dorește să câștige tot. Pe plan personal se lasă și condus de sfaturile oamenilor apopiați. Așa cum a făcut în momentul în care vecinul din Constanța i-a spus că-l „va face fotbalist”, așa cum s-a întâmplat când tatăl său, Ștefan, l-a mutat la altă echipă, așa cum s-a întâmplat când Hagi i-a spus cum, când sau de ce să joace umăr la umăr. Se consideră un învingător și susține că a pierdut doar două meciuri: „Cu labradorul de pe plajă din copilărie și cu Shiro, căruia nu reușesc să-i opun rezistență”.

Uriașul Shiro, alături de mama lui Ionuș, Maria-Tamara FOTO arhivă personală