E cel mai mare pianist care a ținut vreodată cu Rapid, dar nu ar interpreta niciodată binecunoscutul imn al giuleștenilor, pentru că nu îi place.
Lui Dan Grigore este greu să îi creionezi un portret în numai câteva cuvinte. Te impresionează teribil prin nenumăratele premii, diplome și distincții primite de-a lungul unei cariere muzicale extraordinare începute încă de când avea 3 ani, adică în urmă cu circa 64 de ani. Un geniu al pianului, recunoscut mai ales pe plan internațional în anii în care regimul ceaușist îl interzicea în România comunistă. Apreciat de Sergiu Celibidache, și-a câștigat dreptul de a cânta la pianul marelui Enescu, iar interpretările sale de excepție au smuls ropote de apaluze pe scenele marilor festivaluri. Unul din „viciile” celui care din 2000 este și membru al Consiliului Național al Audiovizualului a fost și rămâne fotbalul. Fanionul de lângă pian De fapt, Rapidul. Dan Grigore este, de altfel, și președintele Senatului din cadrul Clubului Aristocratic. Ne-a primit în universul copleșitor al camerei sale de lucru dintr-un cartier bucureștean într-o vilă aflată pe o stradă din imediata vecinătate a bazei Pro Rapid. O bibliotecă impozantă, un pian ale cărui clape scot sunete impresionante la atingerea degetelor maestrului. Printre toate distincțiile dintr-o viață, un fanion alb cu vișiniu.
O dezordine ordonată într-un loc în care te simți privilegiat că pășești. Simți nevoia să te îmbibi cu tot ce vezi, să conservi ce simți. Un CD în plic de hârtie lângă crâmpeie din viața artistului înrămate în alb și negru pe o masă de lucru. Un pix-creion din acela vechi, care la viața lui a făcut nenumărate însemnări pe portative. Icoane, medalii de demult și un ceas electronic și fără personalitate rătăcit printre atâtea amintiri, care clipește impasibil, semnalând trecerea timpului. O glastră cu flori, garoafe, și peste toate aerul acela de loc altfel. Te aștepți să îl vezi pe maestru într-un halat de casă, grav, rece și distant. Dar nu, vorbește despre fotbal ca noi, muritorii. E clar însă că tot ce spune și cum spune are o muzicalitate aparte. Asta simțim, încercăm să și redăm. ProSport propune un repertoriu de replici clasice în noianul declarațiilor de petrecere din fotbalul nostru.
-De unde pasiunea pentru fotbal? Și de ce Rapid? -La început am fost stelist după tată și mă duceam la meciurile CCA-ului. Am devenit rapidist pentru că echipa juca artistic și pentru că era considerată un paria al societății, la fel ca mine. Nefiind pe placul unora sau altora, mă identificam cu această echipă minunată. La fel de mult mi-a plăcut și Dobrin, un alt paria al acelor vremuri, el fiind supus unor jocuri făcute de nucleul dinamovist. -Se împăca arta cu fotbalul? -Rapidul nu era în stare niciodată să câștige urât, putea să piardă frumos sau să câștige superb, iar fotbaliștii preferau un dribling frumos și în plus decât un gol anost. Acestea erau variantele! În acea perioadă nu exista artă pentru artă. Arta era pentru toți oamenii, nu se regăsea implicit într-o activitate, trebuia să fie explicită. La Rapid am găsit ce căutam, arta era implicită și echipa era formată numai din artiști. -Un Club Aristocrat pentru o echipă paria, cum i-ați spus. Cum să interpretăm acest cuvânt altfel? -Ce se înțelege prin „aristocrat”? Să ai privilegiul de a face un bine, asta e definiția dată de Cella Delavrancea (n.r. – fiica marelui Barbu Delavrancea). Doamna Cella avea grijă ca în fiecare lună să-mi trimită un plic care conținea bucăți de ziare cu materiale despre Rapid și cu rezultatele echipei. -În folclorul fotbalului, rapidiștii mai sunt „alintați” și cu alte apelative cu tentă rasistă. -Nu mă deranjează că suntem făcuți țigani. Un muzicant mi-a spus că Enescu era geniul care apărea în lumea muzicală universală ca un țigan. Primul compliment făcut de un coleg de breaslă a fost când aveam 17 ani: „Maestre, mata ești de-al nostru. Ai un telefon (ureche muzicală) atât de bun, încât nu se poate să nu ai ceva rromanes în tine”. Respect lăutarii rromi pentru că au o ureche muzicală formidală, iar între noi știm ce înseamnă asta.
„Copos tratează cu dispreț emblemele Rapidului!” -Atrage atenția o poză, de fapt un decupaj dintr-un ziar vechi, a maestrului cu Di Stefano și marele dirijor Sergiu Celibidache – foto stânga) Ați dat cu piciorul în minge? -Celibidache a jucat la o echipă semiprofesionistă. Am o poză cu el în care schimba pase cu Di Stefano. Sergiu era îmbrăcat în frac, iar Di Stefano echipat de joc. De dat cu piciorul în minge, mai dau și acum. Când e vreme frumoasă merg la o mișcare. Am un grup de prieteni cu care îmi place să joc. -Revenind la Rapid și la ce se întâmplă acum acolo… -L-am auzit de atâtea ori pe Copos spunând că nu mai are bani, că este în imposibilitatea de a mai întreține Rapid, încât este posibil să vândă la un moment dat. „Lasă pe altcineva dacă te plângi că nu ai profit!” Și Richard al III-lea a spus că lasă regatul, și nu l-a lăsat. La fel a procedat și Ceaușescu către cei din Comitetul Politic. -Vă place George Copos ca patron? -Nu sunt mulțumit de Copos. Când se apropie de echipă, nu este de bine. Nu cred în teoria conform căreia omul care dă bani poate să facă orice. Dacă știi să faci bani, foarte bine. Dar când investești în alt domeniu, mai ales cum este fotbalul, angajează specialiști. Nici Ahmetov sau Abramovici nu se bagă în felul acesta peste echipele lor. Rapidul este în pericol, lipsește acel psiholog fin, acel pedagog bun. O altă greșeală de-a lui Copos este că a tratat și tratează în continuare cu dispreț emblemele Rapidului. -O spuneți în calitate de președinte al Senatului? -Clubul Aristocratic a cumpărat niște acțiuni de la Valvis, Copos a aflat și a făcut o denominare de capital, iar activele noastre au devenit infime. Copos are un geniu al negocierii, așa spune legenda, dar atât. -Pe cine ați vedea conducând această echipă? -Doamna Copos este patronul ideal. Are tact, finețe, echilibru, știe să întrețină o atmosferă. Are exact ce-i lipsește lui George Copos. Sau câțiva dintre membrii Clubului Aristocratic au portretul ideal de a fi patroni. „Nu-mi place imnul! A fost făcut de mercenari!” -Ați cântat vreodată la pian „Suntem peste tot acasă”? -Nu-mi place imnul Rapidului. A fost făcut de mercenari, dacă nu cumva este specializat în imnuri de cluburi. Aș fi preferat ca imnul să fie făcut de un rapidist adevărat, să aibă în sânge și în inimă spiritul giuleștean. Să fi fost pe stadion când Rapid era în „B”. A compus imnul Craiovei, „O iubire alb-albastră”. Omul în viață are o singură mare iubire, iar pentru el aceea este Craiova. Rapidul nu mai are loc. -Care ar fi definiția rapidistului adevărat? -Rapidiștii trebuie să se simtă mândri că sunt suporterii acestei echipe. E timpul ca Rapid să devină clubul privilegiaților, pentru că noi iubim fotbalul ca joc, în condițiile în care acest sport a ajuns un malaxor care macină bani și destine. Noi avem un certificat de noblețe și te simți altfel când conștientizezi asta. -Florian Pittiș a fost așa… -Cu Pittiș mă știam din facultate, iar în anii 1983-1984 am ajuns într-un grup comun de actori. Când aveam spectacol, ne întâlneam în cabine și vorbeam despre Rapid, că suntem favoriți sau nu în următorul meci, ce absențe aveam în lot… O perioadă frumoasă! Moțu trebuia să fie președintele Senatului Clubului Aristocratic, însă el m-a propus pe mine. Eu m-am opus, dar el m-a bătut pe umeri și a zis că nu este potrivit. Știa că este bolnav. -Galeria Rapidului vă place? -Aș vrea să impunem o traiectorie civilizată Rapidului, iar noi, ca suporteri, să fim mai uniți. -Cum s-ar transpune în muzică jocul Rapidului de-a lungul timpului? -Rapidul din anii 60 putea să se compare cu o sonată de Scarlatti, care era ludică, creativă. Așa era și acea echipă minunată. Echipa din perioadele Luceștilor păstra ceva din valențele creative și o asemuiesc cu un vals de Chopin. Niciodată nu am jucat nici sârba, nici hora, ci elegant. Prefer să văd un meci al Rapidului decât să ascult un concert mediocru.
Clubul Aristocratic Rapid a fost înființat în 2000. De-a lungul timpului, printre membrii s-au numărat mari artiști precum Florian Pitiș, Colea Răutu și Nicu Constantin. Rapidul din ’60: o sonată de Scarlatti, iar cel din 2000: un vals de Chopin Dan Grigore Avem mulți circari printre conducătorii din fotbalul nostru, care credem că ne distrează Dan Grigore
Mutu? Păcat de anturaj -Echipa națională e condusă de un fost rapidist. Ne calificăm la turneul final din Ucraina? -Iar ne îmbătăm cu apă rece, că avem o grupă ușoară și că ne calificăm la EURO 2012. Sper ca Răzvan să dea în continuare dovadă de calmul și inteligența care l-au consacrat și să mențină echilibrul la echipă. -Federația are cea mai longevivă conducere… -Fotbalul românesc merge prost, iar cei de la FRF nu se pot primeni. Așa este și în societatea românească, nu ne putem organiza. -Despre Mutu ce părere aveți? -Nu pot să fac abstracție că în jurul lui Mutu sunt oameni cu anumite comportamente, iar traiectoria carierei jucătorului se conectează la aceste legături. Mutu putea fi de 10 ori mai bun și să realizeze mult mai multe. Dan Petrescu, care a fost puțin mai talentat, este aplaudat la Chelsea pentru că nu și-a bătut joc de el. Jucătorii de astăzi sunt mercenari. Corespondentul lor există și în muzică. -Microbiștii s-au îndepărtat de stadioane. -Publicul vrea scandal. Și în America este la fel, numai că ei sunt puțin mai ponderați. Drame familiale, crime și obscenități – asta se caută în ambele țări. Avem trăsături comune. Societatea trebuie să respingă lucrurile astea. Până când nu vom avea grijă de noi, vom continua să înghițim. Avem circari în fotbal, care credem că ne distrează. La CNA văd o mulțime de emisiuni care sunt considerate umoristice, dar eu nu văd umorul. Dacă mă duc la bâlci, la Bragadiru, este altceva.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER