De nasul lui Tudor

Alexandru Tudor la Alba Iulia – Poli Iași. Delegarea bucureșteanului avea noimă dacă partida se disputa în ultima etapă și de ea ar fi atârnat retrogradarea vreuneia dintre echipe. Dar acum, când campionatul nici nu și-a încheiat încălzirea? Nouă ni s-a părut că arbitrajul n-o duce prea bine în acest moment, chiar și CCA-ul a recunoscut că a avut și zile mai bune. Totuși, își permite capriciul de a-l propune pe unul dintre primii cinci arbitri la zi la un meci de mâna a treia. Delegarea părea logică într-o singură situație: dacă toate capetele de afiș ale etapei erau încredințate unor arbitri străini, ceea ce n-a fost nicidecum cazul.

S-ar putea obiecta că, joi, Tudor are de dus la capăt un meci dur în play-off-ul Europa League, Rapid Viena – Aston Villa, și nu trebuia expus la un meci cu greutate cu câteva zile înainte. Plauzibil. După același raționament, și Timișoara putea pretinde un adversar mai puțin colțos decât Rapidul, doar își joacă marți cartea intrării în Liga Campionilor împotriva Stuttgartului, nu? Un meci cu Ceahlăul, să zicem, arbitrat de Tudor. Toată lumea în extaz.

Nu e nevoie să ne punem căștile pe urechi în fața tonomatelor Borcea și Dan Petrescu. E criză în arbitraj. De identitate, de valoare, de credibilitate. Explicația pentru care a supraviețuit doar o mână de arbitri dintre cei mulți care promiteau odată. Ca măsură de criză, logic ar fi fost ca toți să fie forțați, storși ca lămâia la partide care pretind că sunt de nasul lor. Selecție naturală.