Îmi e clar și o spun răspicat: Dinamo sunt eu. Sunt sigur de asta, chiar dacă Nejneru, colegul meu „de suferință”, se uită lung la mine și crede că Dinamo e el. Îl las să creadă și plec la meci. La televizor, Cornel Dinu vorbește de Moți. Mulți spun că Mister e Dinamo.
Plec puțin sucit pe o stradă lungă plină de case vechi care dă în fața stadionului DINAMO. În față scrie mare cu verzale și cu un roșu știrbit de unele leduri lipsă. Îmi trezește din nou același sentiment, acela că Dinamo sunt eu. Recunosc că sunt un pic descurajat de un copil care, 200 de metri mai jos, bătea mingea într-un perete de cărămidă și purta cu mândrie un compleu aproape cauciucat cu stema lui Dinamo pe piept. Nu, n-are cum să fie el Dinamo! E prea mic! Să mai crească!
Ajung în fața tribunei oficiale, iar din mașină coboară Vasile Turcu. Mândru, cu capul sus, parcă dictează că el e Dinamo. Nu, tot eu sunt. Intru pe stadion și în lojă îi văd pe Giovani Becali și Cristi Borcea. Cu un trabuc în mână am impresia că au aceeași impresie. Că Dinamo sunt ei. Mă întorc spre stadion și văd jucătorii. Nu ei sunt Dinamo, asta pentru că Elyass, cățărat pe gard, urlă într-o portavoce: „Dinamo suntem noi!”. Și pe el îl contrazic aproape răgușiți vreo 15 băieți cu pumnii strânși poziționați la Peluza Sud și vreo zece din stânga tribunei a II-a: „Dinamo suntem noi”.
Începe meciul și am o revelație. Pentru prima oară, aș vrea să nu fiu eu Dinamo. Îl văd pe „Mutu”, celebrul suporter de la tribuna 0, cum dă din mâini nervos după o semiratare a lui Torje. Pe spatele lui scrie mare DINAMO. Parcă îmi doresc ca el să fie Dinamo, dar peste cinci minute scoate din buzunar un telefon, formează un număr și, culmea, chiar încearcă vreo cinci minute să vorbească. Și, tot culmea, chiar reușește. E clar, nici el nu e Dinamo. Dar, până la urmă, cine mai e Dinamo?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER