Dinamo sunt eu!**
Îmi e clar și o spun răspicat: Dinamo sunt eu. Sunt
sigur de asta, chiar dacă Nejneru, colegul meu „de suferință”, se
uită lung la mine și crede că Dinamo e el. Îl las să creadă și plec
la meci. La televizor, Cornel Dinu vorbește de Moți. Mulți spun că
Mister e Dinamo.
Plec puțin sucit pe o stradă lungă plină de case vechi care dă în
fața stadionului DINAMO. În față scrie mare cu verzale și cu un
roșu știrbit de unele leduri lipsă. Îmi trezește din nou același
sentiment, acela că Dinamo sunt eu. Recunosc că sunt un pic
descurajat de un copil care, 200 de metri mai jos, bătea mingea
într-un perete de cărămidă și purta cu mândrie un compleu aproape
cauciucat cu stema lui Dinamo pe piept. Nu, n-are cum să fie el
Dinamo! E prea mic! Să mai crească!
Ajung în fața tribunei oficiale, iar din mașină coboară Vasile
Turcu. Mândru, cu capul sus, parcă dictează că el e Dinamo. Nu, tot
eu sunt. Intru pe stadion și în lojă îi văd pe Giovani Becali și
Cristi Borcea. Cu un trabuc în mână am impresia că au aceeași
impresie. Că Dinamo sunt ei. Mă întorc spre stadion și văd
jucătorii. Nu ei sunt Dinamo, asta pentru că Elyass, cățărat pe
gard, urlă într-o portavoce: „Dinamo suntem noi!”. Și pe el îl
contrazic aproape răgușiți vreo 15 băieți cu pumnii strânși
poziționați la Peluza Sud și vreo zece din stânga tribunei a II-a:
„Dinamo suntem noi”.
Începe meciul și am o revelație. Pentru prima oară, aș vrea să nu
fiu eu Dinamo. Îl văd pe „Mutu”, celebrul suporter de la tribuna 0,
cum dă din mâini nervos după o semiratare a lui Torje. Pe spatele
lui scrie mare DINAMO.
minute scoate din buzunar un telefon, formează un număr și, culmea,
chiar încearcă vreo cinci minute să vorbească. Și, tot culmea,
chiar reușește. E clar, nici el nu e Dinamo. Dar, până la urmă, cine mai e
Dinamo?