„Echipa”

De când nu l-ați mai văzut pe Mircea Sandu atât de ezitant, enervant de împăciuitor, amestecând încercările de accese de furie cu privirile triste și resemnate? Nimic nu aducea cu vocea tunătoare care anunța începutul cruciadei după ce o brichetă i-a încins turul nădragilor. Asanarea fotbalului colcăit de nevertebrate a început și s-a încheiat cu decapitarea Rapidului. Vârâți-vă sub pielea giuleștenilor. Păi, numai noi, tot noi?! Cum nu e tabla ștearsă în clasă, mai primește un patru la purtare zurbagiul din rândul de la geam. Sloganul peluzei vișinii e mai actual ca nicicând. Singuri împotriva tuturor.

Senzația stăruie. „Nașul” sau locotenenții săi, tot un drac, lasă impresia unor personaje șantajabile. Pieptul bombat ca DNA-ul vineri, când se fac arestările, replieri pe alte poziții și eliberări luni, după ce bateriile celularelor s-au descărcat de cinci ori. Influența anturajelor la care făcea trimitere Mitică Dragomir, la rându-i măcelarul care a avut întotdeauna câte o ciosvârtă în buzunare ca să nu-l trădeze cățeii din fața ușii, proverbul care-i luminează chipul înălțat la rang de dicton pe frontispiciul Ligii. O trestie care se unduiește după adierea vântului, și el membru fondator al clubului șantajabililor. „Eu și Mircea Sandu suntem o echipă”.