Editorial Radu Paraschivescu: Cealaltă caracatiță
După toate fanteziile țesute în jurul lui Paul, profetul din
acvariu, fotbalul trebuie tras de mână de cei care-l privesc și țin
la el: „Mai există o caracatiță. Ferește-te!” Atent la Forlán și
Capdevilla, frângându-și mâinile pentru Schweinsteiger și Robben,
publicul urcă pe valul emoțiilor, dornic să rămână la nesfârșit pe
creasta de spumă. Când practici alpinismul pe spirala extazului,
realitatea rămasă jos, la parterul minții, nu-ți mai face cu
ochiul. Vrei dribling, fior, tensiune și goluri. Vrei dansuri
sălbatice, piramide ale triumfului și cascade de șampanie. Vrei
orice îți poate prelungi iluzia că viața e un șir de bucurii.
Analiza lucidă pare nesuferită ca o criză renală. Și totuși, acum,
după ce Casillas a sărutat și Cupa, și pe Sara, trebuie să căutăm
din priviri cealaltă caracatiță și să vedem cu ce se ocupă.
Răspunsul e simplu: se ocupă tot cu pariurile. Dar la alt
nivel.
Canadianul Declan Hill, absolvent de Oxford și pasionat de
fotbal, face figură aparte printre cei care studiază dinamica
tentaculelor. Hill se numără printre oamenii pe care FIFA și Joseph
Blatter i-ar vrea dispăruți de pe fața pământului. De ce? Fiindcă
nu-și limitează cercetările la vietățile simpatice, tip Paul
profetul, ci țintesc cealaltă caracatiță, pe numele ei de scenă
Mafia pariurilor. Mai precis, a celor din Asia. Cu vreo doi ani în
urmă, Declan Hill a publicat „The Fix” (în traducere liberă
„Blatul”), un volum născut după sute de întrevederi cu oficiali,
jucători, arbitri și agenți de pariuri, care au cerut un singur
lucru în schimbul informațiilor: păstrarea anonimatului. Cine
citește cartea află că fotbalul e doar o iluzie perversă, o
minciună prin care nu descoperi adevărul, ca la Picasso, ci doar
strâmbătatea sufletului omenesc. Infiltrarea pariorilor în fibra
competiției s-a adâncit atât de mult, scrie Hill, încât la CM din
2006 se știau cu mult timp înainte toate scorurile din grupa
Braziliei. De asemenea, rezultatul sfertului de finală Italia –
Ucraina (3-0) fusese stabilit cu două zile înainte ca echipele să
iasă pe teren. Concluzia cărții făcea țăndări mizele noastre de
microbiști, suporteri sau hermeneuți de Cișmigiu: fotbalul adevărat
e cel pe care-l joci cu prietenii. La iarbă verde, pe o ladă de
bere. E singurul pariu nevinovat.
După ce ieșiți din euforia sau tristețea finalei Spania –
Olanda, după ce spuneți tot ce aveți de spus la adresa
măscăriciului Howard Webb, căutați cartea lui Declan Hill. Citiți-o
și gândiți-vă mai atent la tot ce-ați văzut în ultima lună. Iar
dacă vă simțiți trași pe sfoară, nu vă enervați, a fost ceva mai
presus de puterile dumneavoastră. Nu aveați de unde să bănuiți că
naivitatea Nigeriei era premeditată. Că eliminarea lui Kaita din
meciul cu Grecia și ratarea inimaginabilă a lui Martins din ultimul
minut al meciului cu sud-coreenii făceau parte dintr-un scenariu
scris departe de Africa de Sud. Nu avea cine să vă spună că
nigerienii se săturaseră să fie înșelați la bani de propria
federație și deciseseră să-și recolteze veniturile pe alte canale
în schimbul altor evoluții. Și ăsta e doar un exemplu. Sigur,
Joseph Blatter nu va fi disponibil pentru comentarii, dar nici asta
nu trebuie să vă mire. Pentru el, corupția din fotbal e o scorneală
a frustraților. Peste șaptesprezece ediții, când atolul Mururoa va
juca în optimile CM cu o insuliță abia descoperită, urmașul său va
propovădui mai departe religia celor care se uită în altă parte
când furtul, crima sau violul se desfășoară sub ochii lor.