El Clasicool

Erau vremuri fără plasme cu catralioane de culori. Dinamo juca cu „albele“, Steaua cu „negrele“.

Gazonul era gri ca toată România acelor vremuri. Însă peste ani aveam să aflăm că poate fi și mai rău. Pe atunci nu trebuia să ne îngrețoșăm văzându-l pe Ion Alecsandrescu cum se duce la biserică cu un sobor de bodyguarzi sau să citim că nevasta nu știu cărui șmecher de la Dinamo era campioana bacșișurilor lăsate la coafor.

Ca să nu mai zic că era de neimaginat ca suporteri dinamoviști ai acelor vremuri să se ducă la Cămătaru și să-l roage să-și spargă fața cu Bumbescu „pe bune“.

În Ghencea era aer de cazarmă și nu de Latino Steaua, dar șutul imponderabil cu care Hagi i-a marcat lui Stelea în finala de Cupă de la Brașov face cât o mie de clipuri cu Joga Bonito. Zidane al anilor 80, „ZiDănuț“ Lupu, conducea o haită căreia spartanii de astăzi i-ar fi cărat cel mult gențile de echipament.

România a avut un „El Clasico“ în care vedete de 24 de carate își dădeau viața pentru un video. Evident că am progresat. Acum poți să „stai“ la un Dinamo – Steaua și apoi cu banii luați să-ți duci tot neamul în vacanță la Montevideo.