Florin Caramavrov scrie despre „brazilianul cu curul mare”. Ce i-a lipsit lui Eric să umple mai multe trofee cu lacrimi

Vă spun din start că mie îmi plac mingicarii, ador să-i văd cum lasă pe drum câte trei-patru jucători,  cum driblează portarul, ajung pe linia porții, se întorc, mai driblează o dată și apoi ratează glorios.  

Așa că n-avea cum să nu-mi placă de brazilianul ăsta cu curul mare, venit în România de pe plajele de la Rio, unde jongla cu mingea de dimineață până seara printre firele de nisip.

M-a cucerit din primul an când a apărut la Mediaș și mă gândeam că Liga 1 mai are nevoie și de așa ceva, de plăcerea de a juca fotbal, lăsând la o parte încrâncenarea, scandalurile, declarațiile  războinice.

Mă așteptam ca Eric să plângă de bucurie după 2-3 ani de România, să ajungă la una dintre echipele importante, să ridice trofee…

Însă ceva i-a lipsit. Poate mai multă transpirație, poate un pic de rigurozitate sau poate un antrenor precum Hagi. De fapt, cred că transpirația și rigurozitatea veneau de la sine dacă Eric era antrenat de Hagi, cu tot respectul pentru tehnicienii care l-au pregătit pe brazilian în România.

Eric a continuat să danseze pe teren și în vestiar și să înscrie goluri braziliene, cum a fost și cel din foarfecă în poarta Fiorentinei, când îmbrăca tricoul Pandurilor.

Anii au trecut, artistul nostru avea un gând, să-și construiască o casă în Mediaș. A devenit pe jumătate român sau poate mai mult de atât, s-a căsătorit cu o româncă și și-a propus să-și facă o casă cu banii din fotbal. Tocmai de aceea a ales să joace în Arabia Saudită și în Qatar, unde se câștigă mult mai bine decât în România.

Sper că ai reușit, meseriașule!

Eric a câștigat aseară, la 33 de ani, primul său trofeu și a plâns de bucurie! Încununarea unei cariere,  care putea fi mai bună sau care putea fi mai rea.

Cert e că Eric a dansat și continuă să danseze, pe gazon și în vestiar, acasă, alături de familia lui, sau în Brazilia natală, când merge în vacanțe. Acum dansează și plânge. Pentru că merită!

.