Futsal pentru Mircea Sandu
Mircea Sandu are o problemă: a scăpat din mână „fenomenul” în așa hal încât fotbalul din România nici nu mai seamănă cu cel clasic. În finala Cupei de la Târgu Jiu nici nu știi ce-a fost.
În tribune, jandarmii și timișorenii au jucat fotbal american, ultimii uitându-și căștile acasă. Timișoara venea la meci după ce marcase un gol la TAS, gol valorând 6 puncte, ca-n fotbalul australian. Arbitrul nu s-a prea băgat, de parcă era fotbal pe plajă. Pe teren, în sfârșit publicul a devenit al 12-lea jucător. Suporterul timișorean „Decebal” a scăpat de marcajul fundașilor de ordine, a ajuns în fața porții lui Nuno Claro, a dat să marcheze, dar i-a luat-o înainte un coleg de la Poli. După atâta agitație, Mircea Sandu e detașat ca un extraterestru, sau ca un elf: privește meciul ca pe un episod banal, care se poate rezolva cu mijloace banale, adică oarece amenzi și sancțiuni pentru huligani.
În rest, „arbitrajul a fost bun”. Mai bun putea fi doar dacă aplicam niște inovații uitate ale FIFA. Adică băgam cinci arbitri pe teren, doi tușieri, doi arbitri „de careu”, iar centralul rămânea Stăpânul Ținutului de Mijloc. Dar problema nu e arbitrajul, care poate a fost poate n-a fost bun. Problema e că nu mai poți să faci aprecieri asupra arbitrajului până când nu explici de ce a „arbitrat” FRF prost meciul celor 6 puncte ale Timișoarei sau de ce a mers din scandal în scandal campionatul, tot sezonul. Dacă tace în continuare președintele FRF, șeful Frăției Fluiericilor va fi la orice meci de acum încolo alb și negru, Gandalf și Sauron în același timp, în funcție de tabăra care câștigă și care pierde. Cu alte cuvinte, nimeni nu-l va mai crede în veci când se declară imparțial. Sau, dacă vrea să tacă, mai are o soluție: futsal, fotbalul de sală. Adică să-și cumpere o sală unde să fie președinte și să tacă după regulile sale.