Nicolao Dumitru Cardoso este fotbalistul care nu cunoaște noțiunea de graniță. Viața sa n-a fost niciodată limitată de granițe sau de apartenența la o națiune. Este puțin brazilian, după mamă, puțin român, după tată, mai mult suedez, după locul unde a început școala și cu siguranță italian, acolo unde și-a trăit majoritatea vieții.
Prosport a vorbit cu jucătorul lui Gaz Metan, care s-a izolat cu soția daneză și fiul, Santiago, la Mediaș. Citește Coelho, a fost impresionat de filmul cu Michael Jordan, dar se gândește și la familia pe care a lăsat-o în Italia. Cardoso este un fotbalist atipic, pe care diversele culturi prezente în viața lui l-au influențat, dar care ar putea ajunge să joace pentru România, fiind remarcat după evoluțiile la Gaz Metan. Un băiat care putea ajunge să joace hochei pe gheață sau baschet, dar pe care marele Ronaldo l-a dus aproape de Cavani și Hamsik.
– Nicolao, cum faci față acestei perioade?
– Situația este grea, sunt departe de familia mea din Italia, dar în același timp sunt fericit că pot să stau cu soția și copilul. Când au închis granițele în Italia și Spania, soția mea trebuia să meargă la Barcelona să termine universitatea și mă bucur că n-a putut să plece și a rămas cu mine. E greu să nu ai o viață normală. Nu ai antrenamentele, nu ai munca ta, dar citesc și mă uit la seriale…
– Ce citești?
– Paulo Coelho, Alchimistul. Am văzut și filmul despre viața lui Michael Jordan. E foarte bun și e interesant să vezi ce se întâmplă în spate.
– Soția ta e din Italia? Ce studiază la Barcelona?
– Soția mea e din Danemarca. Studiază nutriție, la Barcelona. S-a înscis când jucam la Nastic de Taragona, apoi s-a născut fiul nostru, Santiago.
– Tu ai rămas în România. Restul rudelor îți sunt în Italia?
– Am rămas la Mediaș, pentru că în Italia au închis tot și am decis că e mai bine să rămân. Părinții mei stau la mine, la Empoli, iar fratele meu e la Milano, unde muncește. Pentru el situația este mai dificilă.
– Ai prieteni care s-au infectat?
– Am câțiva cunoscuți, jucători care s-au infectat, dar nimeni nu a fost grav.
– Nicolao, te-ai născut în Suedia, mama ta e din Brazilia, tatăl tău este român, dar ai locuit cea mai mare parte a vieții în Italia. Câte cetățenii ai?
– (râde) Azi am numai cetățenia italiană. Am avut suedeză, dar după câțiva ani dacă nu stai în Suedia o pierzi. Braziliană nu am avut, dar am avut pașaport brazilian, suedez și român.
– Nu ai nici cetățenia română? Nu ai putea juca în naționala României?
– Azi nu ar fi posibil. Dar am încercat în ianuarie. Am vorbit cu cei de la club, de la Gaz Metan, să mă ajute. Atunci, naționala era ceva posibil, dar după aceea a venit virusul…
– Te simți legat de România?
– În Italia, am crescut, dar sincer pentru fiecare țară am o legătură mare. Poate mai puțin cu Brazilia, pe care am vizitat-o puțin.
– În România când ai venit prima dată? Veneai des, în copilărie?
– Prima dată când eram foarte mic, apoi am mai fost de 3-4 ori. Dar stăteam mult timp. Tatăl meu avea prieteni la Bistrița, la București și avea business și stăteam destul de mult.
– Ce limbă vorbeai în casă, când erai copil?
– Era ceva…(râde). O nebunie. Cu mama încercam să vorbesc portugheză, apoi cu tata în italiană, bunicii stăteau la 100 de metri de noi și vorbeam română cu ei, iar la școală vorbeam suedeza. Era o experiență frumoasă.
– Ce limbi mai vorbești acum, pe lângă acestea?
– Spaniolă, franceză și engleză.
– Cum s-au cunoscut părinții tăi?
– Interesant, da (râde). Mama mea a plecat la muncă în Suedia. Muncea la bucătărie, la ambasadă. Tatăl meu a fost căsătorit cu o italiancă, ea a murit și s-a mutat în Suedia, unde era sora lui. A început să muncească acolo și s-au întâlnit.
– Ai început fotbalul în Italia?
– Nu, am început în Suedia. Tatăl meu dorea să fac mai multe sporturi. Am făcut gimnastică, hochei pe gheață… Eam unicul copil de culoare care juca hochei pe gheață acolo (râde). Am făcut și baschet… Nu îmi plăcea numai fotbalul, dar am văzut odată un meci al lui Inter, cu Ronaldo și de acolo am început să iubesc fotbalul.
– Erai bun la celelalte sporturi?
– Eram bun. Eram un copil atletic.
– V-ați mutat cu familia în Italia și ai ajuns să joci pentru naționala Italiei. Pe atunci, cei de la Federația din România știau de tine?
– Nu, nu știau de mine. Am început la naționala sub 15 ani și am ajuns până la cea de sub 21 de ani. Acolo am jucat doar un amical, dar de la 15 ani, la 20 de ani eram în fiecare an la națională. Am jucat cu Insigne, Verratti, El Shaarawy, cu Petrucci, care a fost la CFR. Despre el se credea atunci că va ajunge în top. Era văzut drept noul Pirlo.
– Transferul carierei a fost la Napoli. Cum se trăia fotbalul acolo?
– De la Empoli, care era una din cele mai bune școli de fotbal. Era dificil, jucasem la echipa de sub 19 ani și îmi doream să joc la prima echipă. A venit ofertă de la Napoli și eu îmi doream doar să joc. Nu a depins așa mult de mine. Napoli a oferit aproape 3 milioane și trebuia să merg. A fost ceva foarte frumos, dar nu am ajuns cu o mentalitate așa de bună pentru un club ca Napoli. Acolo toți trăiesc pentru fotbal. Este o presiune foarte mare. Am ajuns prea repede acolo. Dacă mergeam mai târziu…
– Vorbești de presiunea din afara terenului?
– Da. Nu poți să stai la un restaurant, e imposibil. Aveam 18 ani și veneam de la Empoli, unde totul era foarte normal. Acolo mergeam la antrenament cu bicicleta. La Napoli treceam printre 300-400 de oameni când ajungeam antrenament. Era incredibil. Aveam doar 18 ani și nu prea jucam, dar lumea mă cunoștea oriunde. Îmi amintesc că am vrut să vizitez puțin orașul, dar după 15 minute am plecat.
– Erai într-o echipă de staruri, cu Hamsik, Lavezzi, Cavani…
– Era incredibil. A fost și anul când Lavezzi a fost la cel mai mare nivel, Cavani la fel, Hamsik era deja un idol.
– Ce amintiri ai cu acești fotbaliști?
– Erau băieți foarte OK. De exemplu, stăteam lângă Cavani și Hamsik. Am fost de multe ori la ei acasă să mănânc sau să ne jucăm pe Playstation. Nu aveam nici carnet atunci, așa că mă duceau ei la antrenament. Era ceva nou, erau multe lucruri de învățat, dar pentru un copil presiunea era prea mare.
– Unde te-ai simțit cel mai bine?
– Și în Serie B am avut ani buni. La Latina a fost un an pozitiv, în Grecia am avut un an foarte bun. Am vut posibilitatea să joc la Olympiakos și PAOK, dar Napoli dorea mulți bani. Când erau oferte, ei cereau 3-4 milioane, dar era prea mult pentru vremurile acelea. La Nottingham Forest a fost ceva foarte frumos. O istorie incredibilă, dar ajungi acolo și directorul pleacă. A venit un alt antrenor și asta a fost… Nu vreau să spun, dar poate cu puțin noroc și alegeri mai bune ar fi fost diferit.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER