Jurnal de cantonament** „Îmi dau kilometrajul peste cap!”

Fața cea mai urâtă a cantonamentului pare a fi plictiseala. O
spune unul dintre dinamoviști, într-un dialog avut de la panta de
antrenament și până la autocar.

„Cum să fie? AMR 7. N-am făcut armata, dar o simulez
acum la vânători de munte. Din două în două zile, trezirea la 7:00,
iar în 20 de minute, din pat direct în autocar„, este
răspunsul unuia dintre elevii lui Țălnar la
întrebarea: „Cum e?„.

Discuția curge gâfâit, reporterul încercând să facă față la
pasul alert al jucătorului. Atunci când nu vezi în față decât o
cană cu ceai, e greu să mai ții cont de cel care vrea să-ți ia un
interviu. Fie el și off-the-record.

Dinamovistul continuă: „Când ajung în cameră, văd desene
pe pereți de la zăpadă, iar pe mine nu mă recunosc în oglindă,
uite, mi s-au uscat și buzele! O să-mi dau kilometrajul peste
cap„. „Lasă, mă, că nu e chiar așa de
rău!„, încercăm o încurajare. „Nu e, chiar nu e,
dar te mai plictisești în cantonamente și e abia a treia
zi!„.

„Cât
rummy poți să joci?!”

„Hai, că azi nu mai ai decât la sală!„
„Da, la fiare, acolo e floare la ureche. Când te întorci de
aici, mănânci și cazi lat. În cinci minute doar sforăitul mai
rămâne din tine„. „După asta, program de
voie…„ „Lasă-mă, mă! Și cât rummy sau
biliard poți să joci?! Dai 45.000 de telefoane, de știe și
verișoara de-a paișpea că ești tu în cantonament și de la zece pe
cameră. Ce vrei să faci?! În Antalya mai e un meci la două zile.
Aici alergi ca un cal de curse, dar cică face bine. Știi ce e
mișto? Că nu e ger de-ăla să te usture fața. E acceptabil. Aoleu,
hai că pleacă Tyson. Pa!„.