„Lasă-mă! Pentru mine toți milițienii ăștia sunt la fel!”. Răzvan Toma scrie despre un moment savuros cu Tilihoi, în vestiar, înainte de un meci important, cu Dudu Georgescu și Panduru adversari

Pe Neculai Tilihoi l-am cunoscut în toamna lui 1989, mai exact pe 11 octombrie, când era antrenor-jucător la Metalul Bocșa. Mi-am amintit data, pentru că a fost cea a primului meci al naționalei noastre cu Danemarca (cel de la ei, când am pierdut clar, 0-3), din preliminariile care aveau să ne ducă la turneul final al CM Italia 90. Respectivul meci l-am văzut chiar în compania fostului fundaș al Universității. Iar în ziua următoare, pe 12 adică, era programată etapă intermediară în Divizia B. Iar în seria a III-a, cea cunoscută și sub  numele de „seria ardeleană”, se disputa derby-ul Caraș-Severinului, Metalul Bocșa – CSM Reșița.

În acel sezon, 1989-90, după mulți ani de așteptare, CSM Reșița, avându-l pe Dudu Georgescu pe banca tehnică, luase un start foarte bun, care reaprinsese speranțele pe malurile Bârzavei, că această echipă va reveni pe prima scenă a fotbalului românesc. În acei ani, comuniști încă, cu mici excepții, atunci când evoluau mai multe grupări din același oraș sau județ, exista o hotărâre nescrisă venită de la centru, ca toate celelalte echipe să o ajute pe cea fanion sau cea care avea cele mai multe șanse să promoveze. Asta însemna că pe deoparte trebuia să facă tot posibilul să le încurce pe celelalte pretendente, pe de alta trebuia să îi ofere favoritei toate punctele. Același lucru era prevăzut și pentru amintita întâlnire, mai ales că nu cu mult timp în urmă, cei de la Metalul Bocșa le făcuseră destule surprize neplăcute celor de la CSM. Metalul era echipei Intreprinderii de Construcții Metalice Bocșa (ICMB), care era de fapt inima acelui orășel cărășan, și dacă aceasta înceta să mai bată, se putea spune că murea și urbea (ceea ce avea să se întâmple în anii barbari ai așazisei tranziții și nu doar la Bocșa). Saltul echipei Metalul s-a datorat, atât valoric, cât și al infrastructurii (se realizase o bază de pregătire cum n u aveau mute echipe de „A”), unui om foarte inteligent, capabil însă de și de bune, și de rele, Victor Creangă, care era directorul acestei intreprinderi.

Dacă reușeai să-i îndupleci pe cei de la poartă și să intri în curtea intreprinderii într-o zi de lucru, aveai impresia că este un loc părăsit, căci nu vedeai picior de om! Asta deoarece nu avea nimeni curajul să iasă în curte fără a avea cu adevărat vreo treabă, pentru că existau camere de luat vederi și respectivul ar fi fost luat imediat la întrebări. Singurii care se temeau mai puțin de Creangă erau inginerii stagiari și mai ales fotbaliștii, cei din urmă conștienți că sportul-rege era slăbiciunea marelui boss.

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o Tilihoi a fost de tip foarte încăpățânat și totodată foarte încrezător în propriile idei. De altfel îmi povestise că așa ajunsese și fotbalist. Căci tatăl său inițial nu-i dăduse voie, închizându-l adesea în casă, iar el sărea pe geam pentru a ajunge la antrenamente, indiferent de consecințele ce urmau. După ce îi aplicase fiului mai multe bătăi, în cele din urmă tatăl a cedat.

Revenind la meciul amintit, Tilihoi știa ceea ce urma și se arăta foarte indignat de situație. Avea el o expresie pe care o folosea des, „îi bat, de-i scot din ghete”. Așa ceva îmi spunea că voia să facă și cu cei de la CSM Reșița. „Cum să-i dau domne meciul lui milițianul ăla de Dudu Georgescu? Nu le-a ajuns dinamoviștilor ăștia cât ne-au hărțuit pe cei de la Universitatea Craiova? Lasă-i să mai învețe să și piardă” – mi-a spus cu un glas revoltat care se tot amplifica, justificând o motivația în plus pe care o avea. Am încercat să-l mai îmbunez, explicându-i că totuși Dudu fusese un mare jucător și că era un tip mai „subțire”, chiar dacă avusese trecut dinamovist. „Lasă-mă. Pentru mine toți milițienii ăștia sunt la fel” – m-a întrerupt el scurt și hotărât.

Și a venit meciul. La Divizia B, spre deosebire de etapele  care se disputau duminica, ale căror meciuri începeau la ora 11.00, la cele intermediare, orele de start erau după-amiaza. Așa s-a întâmplat și atunci, într-o zi specifică de toamnă târzie, cu timp închis, nori, umezeală, chiar ceață la un moment dat și miros de fum de lemn ars. Arbitru era Ion Velea din Craiova, cel zis și „Pelicanul”, care era uns cu toate alifiile și știa la ce să se aștepte de la un asemenea meci. Orașul Bocșa Română a fost luat cu asalt de o mare de suporteri reșițeni, sosiți fie cu mașinile, fie cu acel tren personal care făcea legătura între localități. În tribune erau prezente aproape peste tot culorile roșu și negru, doar într-un mic colțișor al stadionului putându-se observa o timidă fâlfâială a unui steag alb-albastru, culorile gazdelor, având în jurul lui câțiva inși care dăduseră dovadă de ceva curaj. L-am văzut și pe Creangă, care înaintea primului fluier, a făcut o vizită la vestiarul jucătorilor.

Ulterior am aflat că s-a dus să le spună că venise la joc toată conducerea de partid a Carașului, așa că nu aveau cum să ia vreun punct de la acel joc. Numai că, din desfășurarea primei reprize ai fi gândit că le-a zis contrariul. Căci a fost o confruntare foarte dură, cu atacuri aproape criminale la minge, se auzeau oasele trosnind, multe polițe de plătit între jucători, cei mai mulți dintre ei cunoscându-se foarte bine, jigniri din tribune și chiar certuri directe între jucătorii Metalului și suporterii lui CSM. Tribunele erau aproape de teren, neexistând pistă. Eu mă așezasem pe un scaun la mijlocul terenului, lângă gazon, în dreptul tribunei I, așa că puteam vedea și auzi cam tot ce se întâmpla. Așa l-am auzit și pe „Pelicanul” care îi amenința verbal pe jucători că îi elimină fără șovăire dacă nu se potolesc, fiind nevoit să umble de multe ori la cartonașul galben. Meciul a fost unul fragmentat, cu jucători aflați mai mereu la sol, scoțând aburi atunci când se văitau de durere. Fotbal s-a jucat foarte puțin, așa că după primele 45 de minute a fost 0-0, iar cei din tribune fierbeau.

La pauză, în vestiarul Metalului a apărut din nou Creangă, tocmai în momentul în care Tilihoi striga la jucători: „Băi, băteți-i fără milă, să-i scoateți din ghete, vă fac eu rost de prime”. La care Creangă, a zis: „Băi Nae, tu ai înnebunit? Vrei să-mi pui tot Carașul în cap? Și pe-ăia de la partid, și pe-ăia din tribune, și toată Reșița?” La care Nae, după ce inițial a zis „Dar șefu, o să…”, și-a oprit brusc replica, lăsând capul în jos, așezându-se apoi într-un scaun, resemnat. „Faceți ce știți voi” – a apucat să le mai spună jucătorilor cu glasul stins. Cu toate acestea și începutul părții a doua a avut același tipic, cu aceleași durități și vorbe grele în jur. La un moment dat, la tribuna I, un grup mai agitat de suporteri reșițeni au rupt o parte a gardului care despărțea terenul de spectatori. Ion Velea a oprit jocul, amenințând că îl suspendă definitiv, dacă nu se iau măsuri. Așa că s-au dus acolo puținii milițieni prezenți la joc.

Nu fuseseră chemați în număr mai mare, deoarece nu se credea că evenimentele vor degenera. În minutul 57 însă, un șut al lui Plăvițu avea să mai calmeze masa roș-neagră, deschizând scorul pentru CSM, pentru ca doar peste cinci minute, viitorul internațional Panduru să o liniștească definitiv, aducând scorul la 0-2. Spre finalul jocului, căpitanul și totodată fundașul central al reșițenilor, Uțiu, a făcut un fault evident în careu, spre a le oferi posibilitatea celor de la Bocșa să înscrie golul de onoare, izbutit de la punctul cu var de Panescu. Așadar, scor final 1-2, rezultat care după opt etape scurse a instalat-o pe CSM Reșița pe primul loc (la finalul sezonului însă, avea să promoveze Gloria Bistrița). Pe toată durata reprizei secunde, Tilihoi nu s-a mai mișcat de pe banca de rezerve, acolo unde a rămas și minute bune după terminarea partidei, privind în gol. Este posibil ca și în cazul în care meciul s-ar fi jucat pe-bune 100%, CSM să fi învins finalmente, căci avea echipă mai bună și cu atâția suporteri în spate juca ca și când ar fi fost pe teren propriu. Însă așa erau vremurile.

La un sfert de oră după finalul jocului, m-am dus la biroul lui Victor Creangă pentru a-mi lua rămas bun și deschizând ușa, am văzut în interior un număr impresionant de inși, la costume și cravate, așezați la o masă mare, degustând zâmbitori și roșii la față niște whisky capitalist. Creangă a ieșit repede din birou, mi-a strâns mâna și mi-a zis: „Băi ziaristule (așa mă apela el), toți ăștia pe care i-ai văzut la masă sunt de la partid, de la Caraș, și au venit special să se asigure că CSM-ul bate azi. Acum i-ai văzut că râd și sunt binedispuși. Dar dacă nebunul ăsta de Tilihoi făcea azi vreo prostie, toți ăștia s-ar fi întrecut acum să arunce cu bolovani în mine”.